Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Recitind Îngerul a strigat

        Dan Cristea

Am socotit că ar putea fi luat ca un gest potrivit şi firesc acela ca, la aflarea veştii despre dispariţia lui Fănuş Neagu, să scot din bibliotecă Îngerul a strigat, cel mai bun roman al scriitorului, şi să încep a-l reciti, asta după mulţi ani de la prima lectură, petrecută la scurt timp după publicarea cărţii, în anul 1968. Participasem, de altfel, şi la lansarea romanului, găzduită, ca mai toate lansările de calibru de atunci, de Librăria „Sadoveanu“, de pe Magheru, condusă de inubliabila doamnă Munteanu, când Fănuş, cu o floare roşie la butoniera costumului, oferea autografe ca pe bandă rulantă numeroşilor admiratori. Eram redactor la revista „Amfiteatru“, cu Băieşu în frunte, şi astfel coleg de redacţie cu sărbători­tul serii, care, pentru o scurtă perioadă de timp, figurase printre numele ce conduceau eleganta publicaţie. Mulţi dintre cei prezenţi atunci, mă refer fireşte la scriitori, nu mai sunt astăzi printre noi.


Romanul, primul al lui Fănuş Neagu, venit după mai multe volume de povestiri şi nuvele, în genere, bine primite de critică, era aşteptat ca un eveniment iminent şi ca un pariu al autorului cu sine însuşi pentru dobândirea titlului de romancier. Nu mai puţin se cunoştea de multă lume faptul că scriitorul lucrează la roman, început în 1961 şi terminat după şapte ani de scris. Cifra şapte, poate că nu întâmplător, are importanţă, de altminteri, şi pentru perioada de timp pe care o acoperă povestirea, părăsită şi reluată după sincope de aproximativ şapte ani. Evenimentele din roman debutează, de pildă, în anul 1934, pentru ca firul povestirii, întrerupt la acea dată, să fie reînnodat în anii războiului, în 1941. Abandonată din nou, după trei ani de război, povestirea reîncepe în vremea secetei, în 1947, pentru ca epilogul romanului să relateze întâmplări tragice dintr-o colonie de muncă forţată, din anul 1954. Într-un mod asemănător se desfăşoară „biografia“ personajului principal din roman, Ion Mohreanu, abordat la vârstele de 10, 17, 23 şi 30 de ani. La şaptesprezece ani, atunci când s-ar fi împlinit şapte ani de la moartea absurdă a tatălui său, împuşcat de o santinelă în urma unui arest pentru un furt pe care nu-l comisese, lui Ion Mohreanu i se insuflă  în minte „ideea nebunească“ de a-şi răzbuna părintele, ucigându-l pe presupusul făptuitor al jafului, faimosul hoţ de cai din ţinutul Brăilei, Ţulea Fălcosu, căci la Dunăre, cum spune un personaj din carte, „moartea se plăteşte cu moarte“. Numerologia urmăreşte romanul în chiar construcţie lui, dovadă fiind şi cele trei strigări ale îngerului, care ar suna ca trei avertismente pentru personajul principal.


În altă ordine de idei, să mai amintim că anul 1968, anul invaziei Cehoslovaciei, se dovedeşte un an bun pentru literatura română, poate printre anii cei mai favorabili pe care-i cunoaşte aceasta. Suntem în perioada scurtei şi superficialei „liberalizări“ a vieţii sociale şi culturale, iar scrierea lui Fănuş Neagu profită din plin de acest climat socotit de dezgheţ. Romanul său face minime concesii „partiturii“ de partid în ce priveşte subiectul sau zugrăvirea personajelor şi a claselor sociale. Astfel, pentru a da un exemplu în acest sens, de uşoară înclinare a balanţei, într-un roman al unei lumi violente şi crude, puse în mişcare de forţele banului şi ale eroslui, şi în care niciun personaj nu e capabil să atragă simpatia fără rezerve a cititorului, personajul poate cel mai „curat“ moraliceşte se arată a fi Titi Şorici, tocmai ţăranul care va înfiinţa celula de partid din sat. Pe de altă parte însă, cartea lui Fănuş Neagu e una dintre primele care vorbeşte, într-un stil eliptic într-adevăr, despre fugari în munţi, despre trădări şi turnătorii, despre arestări abuzive şi colonii de detenţie,  despre cei ridicaţi noaptea de către securitate sau despre un sat intrat pe mâna colectivizării, în care, cum zice Che Andrei, unul din personajele-cheie ale romanului, „totu e pe dos… şi cine a avut avere nu mai e nimic“. Mai mult, acelaşi personaj găseşte o savuroasă exprimare parodică pentru a ridiculiza promisiunile cu care vine să se instaleze noul regim: „Regimu nou, zise Che Andrei, dă dreptu fiecăruia să se urce în căruţă  şi să plece să vâneze dropii. De-acuma, camarade, o să tragem liberi cu puşca în toate raţele sălbatice, când se ridică ele cu miile şi pornesc spre ţările calde. Le dărâmăm, le jumulim şi le frigem“.


Romanul începe cu o idee epică excelentă, asemănătoare, de pildă, exodului din romanul lui John Steinbeck, Fructele mâniei. Amăgite de vorbele lui Marin Doancă, administratorul moşiei prinţului Şuţu (Buric), treisprezece familii din satul Plătăreşti, de lângă Dunăre şi Brăila, încep un drum al strămutării în Dobrogea, acolo primind promisiunea că vor primi de patru ori mai mult pământ decât avuseseră în câmpie. Semne nefaste, de rău augur, se ivesc din chiar primele momente ale călătoriei. Neculai Mohreanu, tatăl copilului Ion, însemnat printr-o culoare a feţei ca a înecaţilor, e arestat şi împuşcat de jandarmi dintr-o eroare, bătrânul Barbu Căpălău cade şi moare înecat în Dunăre. În Dobrogea, pământul primit se dovedeşte prost pentru agricultură, astfel că unii dintre strămutaţi se vor reîntoarce în satul de origine, în timp ce alţii, dintre cei rămaşi, vor pieri în război. Evenimente incontrolabile, precum stihiile războiuluii sau ale secetei, dar şi decizii ale istoriei la care nu au acces smulg oamenii din făgaşul normal al existenţei lor. Cum scrie Nicolae Manolescu, acţiunea romanului, urmăreşte, în principal, „destinul unei colectivităţi rurale peste care trece tăvălugul istoriei“. Nimeni nu scapă de acest destin „orb şi ilogic“.


Aş da însă o mai mare importanţă, chiar în sensul acestei predestinări absurde, pe care, de altfel, o şi ilustrează. „biografiei“ lui Ion Mohreanu, înfăţişat, în primele pagini ale cărţii, copil fiind, de zece ani, furând peşte, „cu toate simţurile la pândă“, iar, în ultima din roman, ucis în chip misterios şi pentru motive la fel de misterioase, într-o baracă-bufet, dintr-o colonie de detenţie, locuită, de astă dată, de strămutaţi politic. Încercând să explice „nenorocirile“ care s-au abătut asupra sa, Ion Mohreanu crede că acestea „n-au rădăcini“, în timp ce „nenorocirea“ tatălui său s-ar trage de la însemnul corporal, pe care şi el îl moşteneşte, şi anume, culoare de înecat a chipului. Faptul că acest personaj (care, pe porţiuni din roman, este şi narator la persoana întâi, povestea vieţii lui fiind încredinţată învăţătorului Eugen Fulga, care apare de-abia în „epilogul“ cărţii) rămâne inexplicabil în multe priviţe şi în multe detalii de viaţă (de ce e trimis la închisoare? de ce este ucis? era, cu adevărat, un informator al securităţii?) constituie o reuşită a autorului, care brusc, în disonanţă cu personajele sale, de o locvacitate neînfrânată şi sucită, alege să recurgă, într-un asemenea caz, la stilul eliptic. Fiu al unui tată împuşcat şi al unei mame înecate în Dunăre, pesonajul pare, el însuşi, o jucărie în mâinile destinului absurd. Într-o lume, cum spuneam, mânată de forţele banului şi ale erosului, Ion Mohreanu e respins de amândouă. Nici bunurile materiale, nici iubirea nu se lipesc de el. Personajul constituie o perfectă ilustare a eşecului, a iniţiativei sau iluziei ratate, a omului perdant („eu n-am câştigat niciodată“, mărturiseşte acesta) prin definiţie. Ar fi, în cuvintele învăţătorului Fulga, de la sfârşitul romanului, „ăl care scufundă vapoarele, şi le scufundă, uneori, mai înainte ca vapoarele alea să fi fost construite“. O concluzie amară, avertizând la fel de amar contra lucrărilor iluziei.  În universul romanesc al lui Fănuş Neagu din Îngerul a strigat, oamenii mor, şi murind trec „în fum şi uitare, sau în legendă“. E evident faptul că scriitorul a păstrat adeseori legenda, legenda oamenilor, dar şi a lucrurilor.


S-a afirmat despre lumea lui Fănuş Neagu că e o lume falocratică. Afirmaţie adevărată numai în aparenţă, numai la suprafaţă, cel puţin în Îngerul a strigat. Femeile zugrăvite de autor (Vetina, Bocu, Tiţa, Olivia, chiar Eva din „epilogul“ cărţii) domină bărbaţii din roman. Sunt puternice, hotărâte, au iniţiativă, simţ practic, ştiu ce vor. Vetina îi spune astfel în faţă lui Neculai Mohreanu că nu-l va urma în Dobrogea, deşi inima îi dă ghes câteodată: „- Nu pot, Neculai. Inima-mi zice să merg, da tot ea mă trage îndărăt. M-am învăţat la trai bun, Neculai, cu capu pe pernă moale. Mi-e silă de Berechet, că-i schilav şi mă târăsc ca o căţea după tine, da de mers n-o să merg, mă întorc la averea mea, ca viermele în untură“.


Lectura romanului, un roman misterios şi deschis în acelaşi timp, realist şi metaforic, profund şi pitoresc, poate zăbovi pe alcătuiri savuroase ale ficţiunii şi chiar ale fantasmagoriei, după cum se poate opri la descrieri şi sugestii ale unei lumi pe care scriitorul o cunoaşte în aspectele concrete ale chipurilor sale. Mai exact, recitind romanul, am regăsit cu plăcere pagini vii, de sine stătătoare, dedicate obiceiurilor, tradiţiilor, cutumelor, reale sau inventate (prinderea şi aducerea porcilor din baltă, paparudele, ziua de Bobotează la Brăila), pe cele consacrate pitorescului personajelor interlope, lumii foşnitoare de hoţi şi curve, de escroci şi afacerişti. Am întâlnit metafore subtile sau de forţă care îmi scăpaseră la primele lecturi (de pildă: „Frica gonea prin ea ca un cârd de şoareci izgoniţi de un val de fum ardeiat“) şi m-am lăsat deopotrivă ademenit de ritmul captivant, aventuros al romanului, de senzaţiile pregnante, puternice, vitale, dar şi de capacitatea autorului de a fi sensibil la înfăţişările suferinţei ori ale durerii. Semnul de mare proză vine totuşi din sugestia primordialului, din forţa de a uni, sub aceeaşi trăsătură, toate elementele, cerul şi pământul, şi apa şi focul şi aerul vântului. Furtuna devine, la Fănuş Neagu, un spectacol de neuitat: „Ceru, între timp, se întunecase. Soarele nu se mai vedea. Zările se îngustaseră, gâtuind între ele câmpia. De dincolo de zări, din necunoscut, suia în arc înalt, fierbând, o pânză de nisip. Vântu, opintindu-se, o zvârli peste noi şi în urmă se scutură o pulbere fină, ca din sită. A fost valu dintâi. Apoi totu s-a încurcat. Nisipu, ridicat în vârtejuri,  aluneca cu zornăit pe acoperişu de tablă al casei şi prin stufu de la perdeaua oilor. Suna mărunt, ca măzărichea. Trâmbe cenuşii, înecăcioase, goneau alungate de vânt, se înşurubau în cer, zvârcolindu-se, ca să se reverse după aceea într-o clipă pe pământu încremenit de uscăciune. Furtuna creştea ameninţătoare, pătrundea şuierând în horn şi-n burlane, îndoia cu troznet salcâmii şi se strecura cu vaiere ascuţite pe lângă pereţi şi sub uşi. Cocoşii de tinichea înfipţi în creasta porumbarului se umflau în aripi furioşi şi se izbeau cu pliscurile de fier, în timp ce nisipu clocotea pe arie“.


La peste patruzeci de ani de la prima apariţie, Îngerul a strigat rămâne un roman admirabil, proapăt şi inconfundabil prin universul pe care ni-l propune.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul