Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Docliniana lui Doclin

        Gheorghe Jurma

Cīnd Mihail Sadoveanu īmplinea 50 de ani, el publica a 49-a şi a 50-a carte. Cezar Pe­trescu spunea atunci că un scriitor nu poate fi sărbătorit mai frumos decīt publicīnd o carte. Poetul Octavian Doclin (n. 17 februarie 1950) a īnvăţat bine această lecţie, reuşind, voluntar, să comunice publicului momentele importante ale biografiei personale prin editarea unor cărţi. Recent, a tipărit volumul Docliniană (55+5 poeme), Editura Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2010, cu care atrage atenţia că a trecut pragul celor 60 de ani. Este a 34-a carte a poetului reşiţean.


Volumul la care ne referim reia, de fapt, o culegere apărută cu un lustru īnainte – 55 de poeme (Modus PH, Reşiţa, 2005), amīndouă fiind antologii, după o practică a autorului ca după un anumit interval să recapituleze drumurile parcurse. De altfel, rostul antologiilor este şi acesta, de recitire, de odihnă, de privire sintetică asupra unei teme, a unui autor şi a direcţiilor sale. Aşa, de pildă, volumul Locomotiva şi vrabia (Palimpsest, Bucureşti, 2006) este o antologie sentimentală realizată de poetul Ion Cocora, cu prefaţa lui Mircea Martin. Materialul este īmpărţit tematic, după preferinţa editorului. Mai īncoace, Sălaşe īn iarnă (antologie alcătuită de Lucian Alexiu la Editura Anthropos, 2010) este o interesantă restituire, ą rebours, īn ordine inversă, o īntoarcere īnapoi, dinspre poemele de azi spre īnceputuri, īn 30 de trepte, dinspre Aquarius – 2009 spre Neliniştea purpurei – 1979. Şi acest volum este blindat de o prefaţă semnată de Gheorghe Grigurcu, unul din cei care au vegheat īnceputurile (orădene) ale poetului reşiţean. (Īn logica proiectului, totuşi prefaţa ar fi trebuit să fie postfaţă.)


Noua carte, la care ne oprim – Docliniană (55+5 poeme) –, īnmulţind cu īncă 5 antologia anterioară de 55 de poeme, selectează texte din toate etapele de creaţie, īncepīnd cu debutul din revista şcolară Vīrste cărăşene, apoi Ritmuri din Ţara lui Iovan Iorgovan – o culegere locală reprezentativă pentru poezia Banatului de munte īn 1970, iar după aceea culegerea de şapte poeţi Uneori zborul, care a dat şansă zborului unor tineri din vestul ţării, precum Gheorghe Azap, Olga Neagu, Vasile Versavia etc. Selecţia din celelalte plachete personale urmează aceeaşi curgere cronologică a apariţiilor pīnă īn momentul de faţă. Un bogat aparat biobibliografic completează util nu doar spaţiul tipografic, ci şi cunoaşterea autorului.


Avem imaginea evoluţiei lui Octavian Doclin dinspre un romantism naturist, cu flori şi fluturi, specific generaţiei ’70, spre o poezie auto­referenţială, cu puncte comune optzeciştilor şi cu delimitări clare faţă de curentele agăţate de ultimele mode. Descoperim teme şi formule cu care autorul vrea să-şi impună profilul bine individualizat īn poezia de azi. Ca etape ar trebui să cităm īntīi Sfīrşitul de poem, o formulă din care deducem un mod de lucru, şi anume tăierea „poveştii”, reducerea inventarului retoric, spre a reţine doar cīteva versuri expresive şi conclusive. O etapă imediată este Poemul scurt (un volum poartă chiar titlul Īn apărarea poemului scurt), care propune aceeaşi reflexivitate, concizie, pledoaria pentru metafora pregnantă izbucnind din imagini percutante. „Idealul concentrării” a fost observat de-a lungul anilor de recenzenţi, de la Gheorghe Grigurcu la Mircea Martin. Dar poemele retorice nu lipsesc, ba chiar revin periodic (retorica, la urma urmei, este inerentă artei cuvīntului), īnsă īn formule ample din ce īn ce mai atent elaborate, īncercīnd suprimarea sentimentalismului romantic sau romanţios (care, totuşi, alcătuieşte unul din straturile de profunzime ale creaţiei docliniene). Astfel că, de la baladescul de rezonanţă folclorică (tip Dagmąr), el evoluează spre poemele de meditaţie despre viaţă, dragoste şi moarte (gen Īntīlnire nocturnă cu Gassenheimer, arhivarul şef, memoria lumii), adesea preluīnd sau ocultīnd mesaje religioase, personaje şi simboluri biblice. Spre deosebire de confraţii săi acaparaţi de experienţele exclusiv formale, Doclin caută profunzimile, īntr-o relaţie transcendentală, angajīnd un dialog mai mult ori mai puţin vizibil cu divinitatea. Or, fie şi numai din acest unghi de vedere, sesizăm un permanent joc cu moartea – obsedant īn poezia lui O.D. –, dar angajat īn dubletul său iniţiatic, adică o permanentă şansă de renaştere, de īnnoire, de īnviere, de mīntuire. Sacralitatea iluminează brusc, deşi nu e vizibilă oricīnd. Poezia nu are, īn consecinţă, numai un nivel al ochiului exterior (ar trebui mult analizată obsesia ochiului/privirii īn versurile lui O.D.), ci şi al ochiului lăuntric sau al celui de-al treilea ochi. Există, adică, un nivel vizibil şi unul ascuns īn jocul de-a Poemul, Poema, Cortul Poemei, Cu­vīntul, Punctul etc.: „Poetul gīndi că e bine să mai/ ridice o Casă din acelaşi material/ dar mult mai ascuns vederii” (Pseudofabulă). Sau, cum zice īn altă parte: „am ţinut ascunsă/ imaginea reală lucrată īn filigran,/ a morţii, pe care voi n-aţi ajuns s-o cunoaşteţi” (Praf şi pulbere). De altfel, destul de frecvent este invocat㠄faţa nevăzută a cuvīntului”, alteori „cuvintele de prisos ascunse/ abil ca un lucru furat/ īn poem”. Poetul īnsuşi se dedublează văzut-nevăzut: „Fiindcă, iată, de-acum/ fiinţa mea va sta tot mai īntreagă/ sub semnul stelelor căzătoare./ Voi lăsa pe cerul amintirii voastre/ doar o singură dīră de lumină./ Mă veţi căuta, unii nerăbdători, alţii nepăsători,/ chiar printre aceste litere, agresīndu-vă./ Eu voi sta līngă ele, ascuns ca-ntr-un nor./ De-acum nevăzut. Voi, auzindu-mă./ Şi uite-aşa īncepem o viaţă nouă./ Tot īmpreun㔠(Fără titlu).


Astfel analizată, īnnoirea trece din planul formei literare īn plan spiritual, ca īnviere, ca naştere din nou, aceasta fiind menirea Poetului şi a Poeziei. Drumul adevărat, sensul său esenţial e căutat īn spaţii vizibile şi īn simboluri: „acum rătăcesc printre cuvinte/ printre atītea cuvinte/ căutīnd poemul poemul minim/ care să-mi arate drumul/ spre muşchiul verde”. Īn copilărie, muşchiul verde „īntotdeauna mă scotea la lumină”. De aceea poemul minim e un drum-lumină, spre cunoaş­terea salvatoare, precum muşchiul verde din copilărie.


Evoluţia poetului nu este liniară, dar se observă un fel de eminesciană dialectică a amintirii şi a visului amintirii, dintre trecut şi proiecţia viitoare, precum chiar īn titlul unuia din volumele poetului: Metafore gīndite-n stil pentru cīnd voi fi copil. Se sugerează aici nu numai amintirea copilăriei (din trecut), ci şi proiectarea unui viitor īn care paradisul copilăriei este, īn fond, capacitatea artistului de a trăi īn orizontul mitic al copilului, de a se susţine, precum Anteu, pe pămīntul natal. Din acest punct de vedere, titlul volumului de faţ㠖 Doclinian㠖 se referă atīt la autor (Octavian Doclin), cīt şi la satul naşterii şi copilăriei lui (Doclin, jud. Caraş-Severin), spaţiul real şi imaginar la care, īn mod repetat şi simbolic, se īntoarce, īn cerc, poetul. Antologia īnsăşi este un astfel de cerc. De aici toate iau dimensiune mitologică, iar unul din poemele finale ale cărţii face joncţiunea cu textul debutului, evocīndu-l pe dascălul Petru Oallde, cel care i-a vegheat īnceputurile poetice. Īn mod inevitabil, peste mitologia pe care o construieşte īn multiplele metamorfoze ale Cuvintelor/Poemului/ Poetului, se străvede o mitologie a spaţiului natal. Doclinian㠖 şi una, şi cealaltă.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul