Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Ultimul mare boem

        Ion Cocora

Vestea plecării dintre noi a lui Fănuş Neagu, deşi era de aşteptat să vină, căci ştiam că suferă de o boală neiertătoare, speram (şi mă rugam să mi se împlinească această speranţă) că va întârzia totuşi. Dar iată că de ceea ce îţi este scris nu se scapă. Ca întotdeauna, timpul îşi săvârşeşte lucrarea şi rămâne nepăsător la durerea ce o lasă în urma sa. La început, am avut o reacţie de revoltă, nu, nu se poate, mi-am zis, dar imediat am căzut pradă deznădejdii şi resemnării. De acum încolo, voi fi mai sărac cu încă un om foarte drag sufletului meu, fără pereche în modul lui de a fi, fabulos, pururi dispus să-i stârnească pe cei din preajmă, un continuu freamăt, incomod, rău de gură, dar de o bunătate imensă, pentru care mânia pe cineva sau duşmănia cu cineva nu durau mai mult decât ai fuma o ţigară sau bea un pahar cu vin. Înainte de Paşti vorbisem cu el la telefon. Întocmai ca şi în cazul lui Marin Sorescu, alături de care am fost până în clipa finală, fie sunându-l zilnic şi conversând, fie vizitându-l aproape zilnic, am evitat să-l întreb de sănătate. Aceasta ar fi însemnat să pun degetul pe rană şi să-i reamintesc în ce situaţie dificilă se află. Discuţia noastră a fost, de aceea, una normală, ca în vremuri bune, m-a întrebat, între altele, ce-mi fac fetele, dacă sunt tot în Japonia şi Canada, iar eu l-am atras într-un dialog despre cele trei piese ale sale, Scoica de lemn, Echipa de zgomote şi Paiaţa vine la miezul nopţii, care au beneficiat de-a lungul anilor de câteva spectacole admirabile, spunându-i că e nedrept să fie ignorate de teatre şi că, dacă nu are nimic împotrivă, aş dori să le tipăresc pe toate într-o carte. Răspunsul l-am primit prompt şi nu fără să simt în el o nedisimulată surprindere: „Cum să mă împotrivesc, dragă Ioane, chiar mă bucur că te-ai gândit să faci aşa ceva pentru mine”. Şi, apoi, a adăugat, în stilul lui caracteristic de a glumi, „nu te dezminţi nici la bătrâneţe, ai rămas tot un mare ticălos!” şi a găsit putere să râdă.


Vocea lui îmi stăruie în urechi şi astăzi. Părea cea de odinioară, dar şi una schimbată, întrucâtva ireală, murmurată, parcă, de undeva, din netimp, concentra în ea o stare emoţională care conferea cuvintelor ceva straniu, nedefinit, dându-mi senzaţia nu numai că le ascult, ci şi că văd în ele chipul imaterial al unei tristeţi inefabile, în care palpita fiorul unei fiinţe ajunse la o fragilitate extremă. Am închis telefonul profund tulburat, dar şi decis să isprăvesc cât mai repede cartea, imaginându-mi momentul când îi voi pune-o dinainte. Dar timpul, din nefericire, „nu a mai avut răbdare” şi nu a îngăduit ca de acel moment, în înfăptuirea căruia se implicase şi Florin Rotaru, un împătimit iubitoriu de Fănuş, să se bucure şi acela căruia îi era destinat. Într-un fel, mă simt vinovat că lucrurile s-au petrecut aşa. Ar fi trebuit, poate, să privesc cruda realitate cum e, grăbind pe cât posibil împlinirea cărţii promise, şi nu să refuz să cred că nu se va întâmpla ceea ce s-a întâmplat. Mă mângâi, în schimb, cu gândul că aceia care vor citi Paiaţa vine la miezul nopţii vor descoperi un autor dramatic autentic, viu, original, menit să dureze, cu o scriitură fastuoasă, cu un substrat existenţial şi o energie verbală ce-l ridică deasupra conjuncturilor şi celor trecătoare.


Teatrul lui Fănuş Neagu, ca întreaga lui literatură, stă sub semnul a mai multor paradoxuri. Scepticii vor fi, probabil, tentaţi să considere teatrul metaforic lipsit de teatralitate. Alţii sunt gata să taxeze replicile poetice de artificiu şi retorică. Prejudecăţi de cârcotaşi sau, pur şi simplu, de necunoscători sau lectori de suprafaţă. Există în textele teatrale ale autorului Frumoşilor nebuni ai marilor oraşe un univers uman complex, personaje bizare, cu un fond tragic puternic, şi cu osebire zone de mister primar, arhaic, care îl aduc în minte pe Blaga, cum şi o dilatare a „fabulei” dramatice până la limita fantasticului, în care alternează ludicul şi transparenţa sensibilităţii adolescentine (Scoica de lemn) cu tensiunea unor acte sociale grave, deseori cu insinuări aluzive cu o adresă clară (Echipa de zgomote) sau cu ritualul magic, creator de atmosferă şi spiritualitate românească străveche (Paiaţa vine la miezul nopţii). O „văpaie a simţurilor” şi o „vâltoare a patimilor” apar încorporate aproape în fiecare personaj. Câteodată, spaţiul în care se desfăşoară acţiunea e unul supranatural, expresie a unor credinţe populare, cum ar fi acelea ce transformă „noaptea de Sânziene” într-o sursă de miracole: „femeile torc fir subţire pentru Maica Domnului, fir de spânzurătoare pentru Diavol”, iar călăreţii apar pe Munţii Măcinului „să pândească ivirea flăcărilor pe comori” etc.


În Paiaţa vine la miezul nopţii, cunoscută de spectatorii de teatru şi cu titlul Casa de la miezul nopţii, voind parcă să preîntâmpine anumite rezerve pe care unii se vor grăbi să şi le arate faţă de o nestrunită „avalanşă” de cuvinte, produs al unui excepţional har al scriiturii, Fănuş Neagu simte nevoia să se explice în câteva replici cu valoare de veritabilă artă poetică, valabilă nu numai pentru dramaturg, ci şi pentru prozator şi publicist, în general. Cuvintele sunt, rosteşte unul dintre personaje, calea spre „adevărul unic”, iar pe scena lumii „nimic nu este la îndemâna nimănui, în afară de cuvinte”. Prin „ele se rupe, se împleteşte şi, mai cu seamă, se sfâşie Speranţa”. Revelaţia nu poate fi decât una care nu lasă loc pentru alternative: „cine nu se înfăşoară în cuvinte cu două înţelesuri mai bine nu se năştea”. Tot ceea ce a scris, de la roman la povestire, de la portretele de prieteni la cronicile sportive, fără să uit nici măcar dedicaţia de pe o filă de carte, constituie un spectacol fascinant al imaginaţiei şi cuvintelor.


Fănuş Neagu a avut două plăceri potopitoare: aceea a vieţii şi aceea a scrisului. Cum le-a trăit şi pe una, şi pe alta a fost unic. La amândouă s-a dăruit, fără jumătăţi de măsură, cu voluptate, total, nu cu pofta de destrăbălări a amantului, ci cu statornicia şi patima devoratoare a iubitului. Cu el dispare nu numai un mare scriitor, ci şi un anume tip de mare scriitor. „Ultimul mare boem”, susţin mulţi dintre cei care l-au cunoscut şi i-au evocat imaginea în clipa grea a despărţirii. Nu, însă, năstruşniciile şi excentricităţile, chiar dacă se bate cu un oarecare exces de zel monedă pe ele, au făcut din el un personaj memorabil, plin de farmec, dezlănţuit, ori de câte ori se afla în jurul unei mese de cârciumă cu prieteni şi nu numai. Căci boemia în sine nu spune nimic. Ea dobândeşte relevanţă, se personalizează, aduce popularitate şi faimă, conferă o aură de legendă cuiva numai atunci când cel în cauză este o personalitate de marcă în domeniul său de activitate. Nu boemia l-a înnobilat pe Fănuş Neagu, ci el a înnobilat boemia. Opera lui stă şi va sta mărturie. Mă aşteptam, de aceea, ca la despărţirea de un mare scriitor să văd mai mulţi confraţi. Dacă nu neapărat îndureraţi, cel puţin prezenţi. Nu a fost aşa. Nu am dat cu ochii de nimeni din generaţiile noi de prozatori şi poeţi. E jalnic când nici în faţa morţii nu se uită de propria mărime. Dar pentru asta Fănuş Neagu nu are nici o vină. Cultul lui pentru înaintaşi rămâne proverbial. La fel cum preţuirea şi prietenia arătate celor tineri rămân dovezi de generozitate.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul