Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Dragoste şi pedagogie

        Miguel de Unamuno

Amor y pedagogía (Dragoste şi pedagogie) a apărut pentru prima dată în 1902, la Editura Henrich y Compańía, Barcelona, Biblioteca de Novelistas del Siglo XX. Romanul, încă netradus în limba română, este structurat în 15 capitole, cu un prolog şi un epilog, iar ca anexă la epilog figurează eseul Însemnări pentru un Tratat de cocotologie, căruia, la ediţia din 1934, i se adaugă un apendice şi cinci desene.
Cartea abordează în cheie parodică idei în vogă la sfârşitul secolului al XIX-lea, dar încă foarte actuale, cum ar fi ameliorarea speciei umane, valenţele ştiinţelor pozitiviste şi ale sociologiei pedagogice, raporturile complexe dintre raţiune şi credinţă, dintre concept şi afect etc. Personajul principal al acestei lucrări unamuniene cu final tragic, don Avito Carrascal, un „îndrăgostit de sociologie”, aspiră să procreeze un geniu capabil să manipuleze viaţa umană cu voinţa de a pătrunde în cele mai adânci mistere ale creaţiei. I se opune cu umor, utilizând ironia ca spadă quijotică, Don Fulgencio de Entrambosmares, un alter ego al autorului, intelectual veritabil, prieten al paradoxurilor cu care luptă pentru a ajunge la adevăr nu prin ştiinţă, ci prin credinţă, nu prin argumentele minţii, ci prin raţiunile inimii, căci, aşa cum spune C.G. Jung, „un adevăr ştiinţific este o ipoteză satisfăcătoare pentru moment, dar nu un element de credinţă pentru toate timpurile”.
Roman de idei, în care se îmbină tragicul şi comicul, Dragoste şi pedagogie este o invitaţie la reflecţie, lectura lui strecurând în cititor îndoiala în capacitatea absolută a ştiinţei de a oferi răspunsuri la marile probleme existenţiale. A cădea din când în când pe gânduri poate să devină o îndeletnicire care să ne aducă dacă nu mai multă fericire, măcar mai puţină nefericire.
Fragmentul pe care vi-l propunem spre lectură face parte din primul capitol al cărţii.


Prezentare şi traducere CARMEN BULZAN


Ipoteze mai mult sau mai puţin plauzibile, dar niciodată mai mult decât ipoteze până la final, este tot ce ni se oferă cu privire la cum, când, unde, de ce şi pentru ce s-a născut Avito Carrascal. Om de viitor, niciodată nu vorbeşte de trecutul său şi, deoarece el nu îşi face propria poveste, să-i respectăm secretul. Motivele le va şti când le va uita.
Ni se prezintă în scenariul istoriei noastre ca un tânăr entuziasmat de întregul progres şi îndrăgostit de sociologie. Trăieşte în casa de oaspeţi ajutând digestia colegilor de cazare cu disertaţiile sale înţelepte de la desert şi chiar între feluri.
Carrascal trăieşte din rentele sale şi a ajuns în vârf ţintă tăcută, fără ca nimeni să prevadă în el o muncă de Hercule care are menirea de a îndrepta cu reflecţia tot instinctul şi a face să fie în el totul ştiinţific. Merge prin mecanică, digeră prin chimie şi face să se scurteze hainele prin geometrie proiectivă. Întâi zice: „doar ştiinţa e învăţătoarea vieţii”, apoi gândeşte: „nu este viaţa învăţătoarea ştiinţei?”.
Însă forţa sa se află în pedagogia sociologică.
– Va fi floarea secolului nostru, spuse la desert, în timp ce spărgea nuci lui Sinforiano, admiratorul său; nimeni nu ştie ce se va putea face cu ea...
– Poate cineva va crede că se va ajunge să se facă oameni în eprubetă, prin sinteză chimico-organică, îndrăzneşte să insinueze Sinforiano, care este înscris la ştiinţele naturale.
– Nu spun nu, pentru că omul care a făcut zeii după chipul şi asemănarea sa este în stare de orice; dar este evident că se va ajunge să se facă genii prin intermediul pedagogiei sociologice şi într-o zi toţi oamenii vor fi genii... şi înghiţi o nucă.
– Dar ce teorii, don Avito!, izbucneşte, fără a se opri, înmatriculatul la ştiinţele naturale.
– Dumneavoastră ştiţi, Sinforiano, prietene, cum îşi fac albinele regina?
– Nu, încă nu am ajuns la asta...
– Atunci nu ştiu dacă trebuie... pentru că metoda...
– O, dacă..., da. Don Avito, da! Ce teorii! Ce teorii!
– Căci cazul este că se ia de la o oarecare femelă, una oarecare, una ca celelalte, un ouşor, fii atent bine la asta, Sinforiano, un ouşor comun de femelă şi, prin intermediul unui tratament special şi regim de distincţie, alimentând larva cu pasta real sau regală, prin intermediul unei potrivite pedagogii pentru albine sau, dacă vrem să vorbim în mod tehnic, melasogogie, iese din el regina...
– Ce teorii! O, ce teorii!
– Nu, prietene Sinforiano, nu; sunt fapte. Şi ceea ce fac albinele cu larvele lor de ce nu putem face noi, oamenii, cu copiii noştri? Se ia un copil, un băiat oarecare, un băiat, şi nu fată...
– Îmi permiteţi, don Avito – şi, în faţa tăcerii teoretizantului, Sinforiano continuă – de ce trebuie să fie băiat?
– De ce trebuie să iasă exact regină din femelă? În specia umană, geniul trebuie să fie prin forţa masculină.
– Ce teorii!
– Se ia un băiat oarecare, se ia din stadiul său embrionar, i se aplică pedagogia sociologică şi va ieşi un geniu. Geniul se face, spune proverbul, dacă se vrea; da, se face... se face şi ce nu se face? Voi demonstra... Şi, în faţa tăcerii lui Sinforiano, care priveşte şi tace, Carrascal adaugă, spărgând o nucă:
– Cum o voi demonstra? Cum? Păi... cu faptele!
– O, faptele!, suspină Sinforiano.
– Faptele...! repercutează Carrascal şi rămân amândoi privind patroana, care trece cu un flan1 pentru Delagat, care mănâncă retras în colţul său.
– Sunt bune nucile?, îi întreabă Dońa Tomasa.
– Problema e că cele mai multe sunt seci, răspunde Carrascal.
– Nu poate fi aşa, don Avito, pentru că sunt noi şi de 24 de perras2.
– Nu poate fi, dońa Tomasa, dar este!, răspunde cu energie Carrascal.
Şi aşa, după ce a înviorat câmpul, dońa Tomasa se întoarce în prozaica bucătărie, iar don Avito continuă.
– Cu fapte, da, prietene Sinforiano, cu fapte!
– O, faptele!
– De ceva timp coc un plan vast pentru a pune în practică teoriile mele, aplicând pedagogia mea sociologică la tabula rasa...
– Începe să se facă, învăţătorule?
– Ceva mai adânc!
– Mai adânc?
– Mai adânc, da, vreau să mă fac tată!
„Se face tată sau îl fac alţii?” (subl. trad.), gândeşte înscrisul la ştiinţe naturale, traducând această frază:
– Ce teorii, don Avito, vai, ce teorii!
Şi se ridică de la masă, unul pentru a-şi pune în aplicare planul, celălalt pentru a studia lecţia pentru ziua următoare. Pentru că Sinforiano, ca băiat bun ce este, citeşte mereu o lecţie înainte şi câteva înapoi.
Aşadar, Carrascal gândeşte să caute femeia potrivită pentru el şi opera sa, să se căsătorească pentru a avea de la aceasta un fiu căruia să-i aplice sistemul său de pedagogie sociologică şi să-l facă geniu. Din dragoste pentru pedagogie, se va căsători în mod deductiv. Pentru că este de ştiut, înainte de a continua povestirea noastră: căsătoriile pot fi inductive sau deductive.
Se întâmplă, în realitate, cu destulă frecvenţă că, umblând prin lume, se întâlneşte bărbatul cu un delicat corpuşor feminin care, cu aerele sale şi mersul său, fac să îi treacă fiori pe măduva spinării, cu nişte ochi şi o gură ce i se lipesc de inimă, se îndrăgosteşte, pierde pasul şi, odată în reflux, nu se află un mai bun remediu de a scăpa de pericol decât făcând ca graţiosul corpuşor cu conţinut spiritual să fie al său. Este aici o căsătorie inductivă. În alte cazuri, se întâmplă că, ajungând la o anumită vârstă, omul experimentează un vid inexplicabil, ca şi cum ceva îi lipseşte şi, simţind că nu e bine ca omul să fie singur, se aruncă în căutarea unui vas viu în care să toarne acea redundanţă de viaţă care, prin senzaţia lipsei, i se relevă. Caută atunci o femeie şi cu ea se însoară printr-o căsătorie deductivă. Totul echivalează cu a spune că fie nunta precede ideea de căsătorie, conducându-ne aceea la aceasta, fie că deja propunerea de căsătorie ne duce la nuntă. Şi căsătoria viitorului tată al geniului va să fie, este clar, deductivă.
Şi mai mult, ca pe un om modern care crede în pedagogia sociologică şi nu poate să se încreadă în legea eredităţii, pe Avito îl frământă zi şi noapte temperamentul, idiosincrazia şi caracterul pe care trebuie să le aibă colaboratoarea sa.
Pentru că de acestea depinde ouşorul viitorului geniu; trebuie să fie un ouşor ca celelalte, asta e bine în teorie, ca postulat şi punct de pornire în pedagogia noastră, pentru înscrişii în ştiinţe, dar... putem dispreţui instinctul? Să căutăm, deci, logodnica.
Aşezat în faţa mesei, cu gambele bine înfofolite într-o manta care imită pielea, în lungi ore de meditaţie fecundă, Avito a trasat în câteva pătrate caracterele antropologice, fiziologice, psihice şi sociologice pe care trebuie să le aibă viitoarea mamă a viitorului geniu. Şi asemenea caractere în nici una nu se încarnează mai bine ca în Leonsia Carbajosa, fată solidă, planturoasă-bălaie, de culoare sănătoasă, şolduri largi, voluminoase, piept ridicat, privire liniştită, pofticioasă şi cu cele mai bune forţe digestive, instrucţie variată, gândire liberă prin întunecimile mistice, voce contralto, cu dotă regulată. Avito şi-a pus ochii pe ea, pentru că toate acestea îi spun ceva; dar Leonsia, în afară de viitoare mamă a viitorului geniu, nu răspunde mai mult decât cu gura, şi asta doar când este întrebată.
Decis să o cucerească pe Leonsia, Avito se puse să redacteze cu precauţie şi măsură ceea ce se numeşte scrisoare de declaraţie, ceea ce nu poate fi operă literară de sentinţe, de fraze incendiare pe care instinctul amoros i le dictează, ci liniştite argumente derivate din teoria ştiinţifică a căsătoriei. A căsătoriei privite în lumina sociologică. Douăsprezece ore în şase nopţi consecutive îl costă documentul. Şi nu e lucru de nimic, pentru că, atunci când în rostogolirea anilor se va studia geniul obţinut prin pedagogie, piesa remarcabilului studiu va avea să fie, fără îndoială, Carta Magna care serveşte de preludiu. O scrie, de moment, Avito, pentru posteritate, prin intermediul Leositei, planturoasa-bălaie, cu şolduri largi. În ansamblu, este o informare amoroasă; acolo, precisa frunză de viţă, neeludatele nevoi organice, dincolo, psihologia amorului sexual la îndemâna Leonsitelor Carbajosas şi posterităţii, care se convertesc în geniul speciei şi alte metafizici, mai încolo legea lui Malthus, acolo, tendinţa sociologică spre monogamie, şi dincolo, în sfârşit, problema descendenţilor. Închegat totul într-un subtil ţesut în care saltă imaginaţia în parte, lăsând să se întrevadă diavolul ispititor, iar mai încolo, în glorioasă depărtare?, splendidul geniu. Citeşte şi reciteşte expeditorul, corectând-o la fiecare lectură, o recită cu gândul la posteritate şi, când o vede gata, face o copie şi păstrează originalul, aşteptând conjunctura favorabilă ca s-o transmită adresantei. Doreşte înainte să o pregătească pentru ca emoţia să fie mai puţin bruscă decât cauza, iar efectul util, major.
Se îndreaptă Avito spre casa Leonsitei, pentru a iniţia sosirea geniului.


***


– Nu face caz, Leonsita, acestea sunt fapte ale fratelui meu şi pe un om ca fratele meu, de fapte, trebuie să-l asculţi precum se ascultă ploaia...
– Este precum ai începe să suferi de reumatism, îmi place puţin să ascult cum plouă...
– Don Avito Carrascal!, anunţă servitoarea în acest moment.
– Îl cunoşti?, întreabă Leonsita pe Marina.
– De auzit, atât de singur...
– Păi merită să ţi-l prezint.
Şi pentru că, la intrare, don Avito a salutat-o pe Leoncia, aceasta:
– Avito Carrascal, bunul meu prieten... Marina del Valle, aproape sora mea...
– Del Valle?, murmură Avito în timp ce, lipsindu-i din geantă amorosul raport, îşi zice: „dar ce e asta? Ce e asta ce mi se întâmplă? Unde am tratat eu mult despre această fată? Dar dacă nu am văzut-o până astăzi? Ce e asta?”
– Frumoasă zi!, exclamă Leonsia.
– Deja suntem în primăvară, Leonsia, zice Marina.
– Foarte exactă observaţie! Ieri echinocţiul...
Fără îndoială, energia vegetalelor... şi se opreşte Avito pentru a vedea ochii limpezi ai Marinei care se întorc spre ai săi şi cu gura căscată începe să-l asculte cu întreg corpul şi cu sufletul întreg.
„Dar ce am azi?, îşi zice viitorul tată al geniului – ce mi se întâmplă de nu pot să leg două idei? Mă răvăşeşte bestia?” Marina, în schimb, pare să spere în energia de la vegetale; a se vedea ritmul pieptului şi pletele sale negre ca smoala, în care se odihneşte lumina cernită prin draperii.
– Energia vegetalelor, continuă Carrascal, demult au dat boboci de flori...
– Vă plac florile?, îl întreabă Leonsia.
– Cum poţi studia botanica fără ele?
Marina, ferindu-şi ochii de Avito, şi-i întoarce surâzătoare spre Leonsia şi apoi la bărbat, zicând: Are haz! Şi, observându-l pe Carrascal, aude o voce care vine din interior: „suflet primitiv, protoplasmatic, virginală inimă inconştientă!”, în timp ce inima sa, conştientă şi întreagă, începe să-şi accelereze bătăile.
– Dumneavoastră trebuie să ştiţi multe lucruri, domnule Carrascal.
– De ce, doamna mea, dońa Marina?
– Pentru că fratele meu, când are aşa ceva, foarte obscur, zice: la Carrascal cu asta!
– Fratele Dumneavoastră?
– Da, Fructuoso del Valle.
„Sărmana fată! – gândeşte Avito – atât de frumoasă şi în stare chiar de asta...” şi zice:
– O, nu, este o favoare pe care don Fructuoso doreşte să mi-o facă şi poate mi-o face pentru că această cunoaştere a multor lucruri... – şi se împotmoleşte.
„Ce lucruri ştii tu, Avito Carrascal, ce lucruri ştii în faţa acestor ochi limpezi, candizi, care împiedică să spună ce nu se ştie şi nu se va şti niciodată?”
Leonsia bănuieşte ceva până la a ghici ce. Nu este acest Avito, Avito de alte dăţi, stăpân mereu pe sine şi pe cuvântul său în felul precis, ferm şi exact de a gândi. Îi stă pe limbă această întrebare: „dar ce vi se întâmplă azi, Avito?”; mai mult să dispară decât să plece sau să rămână, Avito simte că trebuie să scurteze vizita. „Şi ce mă fac cu expunerea matrimonială? – gândeşte Avito. Pentru a fi bine primită... va trebui să gândesc pe îndelete...!”
Se ridică pentru a se retrage şi cele două femei fac asemenea. Şi cum o plantă frunzoasă şi aromatică se deschide dintr-o dată, simte Avito în sufletul său o parfumată prospeţime. Îi dă mâna... şi asta ce e? Cum se numeşte? Da! Cum se cheamă?”
„Este adevărat că mă întorc, tontule? – îşi zice Avito deja aflat în stradă; frumoasă manieră de a pregăti pe viitoarea mamă a geniului! Ce va gândi despre mine?”  Şi ajuns acasă: „ce este ce mi s-a întâmplat? Cum se cheamă? Da, cum se numeşte? Pentru că aici e nodul problemei, în cum se cheamă. 
Să dormim, dormind se digeră aceste impresii... Consider că a intrat în joc Inconştientul... îşi zice aparte... la culcare!”. Pune amorosul raport sub pernă şi se culcă. La trezire, ştie sigur că e îndrăgostit de Marina; i-a zis visul. Din înălţimile deducţiei a coborât în cele mai profunde abisuri inductive.
Şi se porneşte singura bătălie pe care până astăzi a păstrat-o Avito în conştiinţa sa. Este în asta un cutremur; se agită ondulatele obscure măruntaie spirituale; elementul plutonian al sufletului ameninţă să distrugă seculara muncă a neputinţei ştiinţei, la fel precum concepe, în geologică metaforă, însuşi Carrascal scenariul tragic al luptei. „A intrat în joc Inconştientul”, îşi zice la fiecare pas.
Leonsia deductiva, planturoasa-bălaie, de culoare sănătoasă, şolduri largi, voluminoase, piept ridicat, privire liniştită, pofticioasă, pe de o parte, partea de sus în apele ştiinţei, pe de altă parte, Marina, inductivă, prin misterioasa lege a contrastelor, brunetă, vis făcut carne cu ceva dintr-un arbust viu în a sa încarnare de arbust reîmbrăcat cu flori mirositoare, ieşind în toată splendoarea din focurile instinctului, a cărei fire este un vulcan.
Din puţină apă şi foc fac să iasă, ca de obicei, un pact; cu o parte ce se reduce din aceea din slăvi se stinge aceasta. Încep să discute ştiinţa şi instinctul acum, când Avito s-a întors să vadă, ca din întâmplare, pe Marina şi să plece cu ea. Amorosul instinct al lui Carrascal este dispus să se supună ştiinţei teoretizantului, dar indicându-i înainte în linişte ce să audă şi să vadă, ceea ce are să-i trimită.
„Geniul nu este un copil al naturii ca cel al artei? – îşi zice Avito; nu este natura aceea care face arta, ceea ce echivalează cu a spune că arta este cea care face natura? Că nu este fericirea consorţiul reflexiei instinctului, instinctul reflexiv în pereche cu reflexia instinctivă? Să ni se demonstreze, căci eu gândesc asta la persoana întâi plural a prezentului conjunctiv sau a imperativului dacă se doreşte, să ni se demonstreze partea sa de natură, de instinct, de inconştienţă; nu e formă fără materie. Arta, reflectarea, conştiinţa, forma voi fi eu, iar ea, Marina, va fi natura, instinctul, inconştienţa, materia. Şi ce natură! Ce instinct! Ce materie!... ce materie peste toate...! – o spun curentele plutoniene cu limbajul lor cutremurat al inimii – ce materie!
Eu o voi lucra, ca apele pământul, o voi brăzda, îi voi da formă, voi fi meşterul ei. „Taci! Taci!” – îi spune vocii interioare care îi şopteşte: „priveşte Avito, ce stai...? Ce stai, Avito...? Ce stai...? ...este momeala... aşa nu se ajunge la geniu... ce stai...?” „Taci!” – şi termină cu această concluzie: Marina este materia primă pentru geniu, eu, forma ei! Căci ce? Frumuseţea fizică nu vrea să spună nimic? Adevăratele genii, cele adevărate, au trebuit să fie fiii femeilor frumoase şi, dacă istoria o va nega, fie presupusul geniu nu este aşa, fie nu a fost fixat bine în mama sa.
Şi raportul amoros? Îl va înţelege bruneta plutoniană? O, instinctul ghiceşte ce nu înţelege şi îşi aminteşte Avito cum contemplase, cu câtă atenţie observase odată o pisică cu un iepuraş de casă de India, inoculat cu tifoidă, şi calma familiaritate cu care păsările cerului se aşezau pe firele de telegraf, departe de stânjeneii câmpului. Lucru decis, deci: documentul redactat pentru Leonsia va merge, aşa cum era, la Marina.


***


Terminând Marina de citit, în timp ce-i sălta inima, zise fără să vrea fratelui său: „La Carrascal cu asta!”. Şi apoi: „ce Carrascal este, Doamne, ce Carrascal! Îşi aminteşte de mine!”. Se duce îndată, fără se vrea, să se privească în oglindă, în care se vede cu proprii ochi care îi spun ceea ce nu se ştie şi nici nu se va şti vreodată. „O, ce Carrascal! Da, se află la înălţimea reputaţiei sale, fără îndoială. Şi nu e rău, nu, nu e rău, dar eu... şi are unele idei... ce idee, ce idee este de a mă pretinde, a mă pretinde aşa...”
Şi acum, câtă păsărime a cerului aşezată pe firele de telegraf, departe de stânjenii câmpului, îşi zice: ineluctabile nevoi organice... şi se înroşeşte – geniu al speciei... lege a lui Malthus... matriarhat... matriarhat?... matriarhat! Tendinţă socială spre monogamie... căsătorie şi patrimoniu3... geniu al viitorului... pedagogia sociologică... dar cum să-i spun nu? Cu care faţă să-i spun nu, eu, săraca de mine, Marina del Valle, unui întreg don Avito Carrascal! Putea fi oricare, acesta sau altul... dar don Avito... don Avito Carrascal! Cum să-i spun nu? Cum se face asta? Dacă ar fi trăit mama să mă sfătuiască... dar Fructuoso, nimic mai mult decât Fructuoso!” Îi readuse fratele la realitate o rafală de aer rece, pentru că Fructuoso del Valle, comerciant de grâne şi preşedinte al comitetului, este un sac în cel mai de josnic simţ comun.
Primind Carrascal scrisoarea Marinei, în care aceasta a acceptat relaţiile pe care acesta i le-a propus, îşi zise: „a copiat din vreun manual!” şi este satisfăcut. Nu este copiatul propriu instinctului, al naturii, al materiei? Scrisoarea poate să zică ce vrea, dar ochii...? Ah, ochii! Aceştia, dacă copiază totul, nu copiază nimic; sunt absolut originali, cu clasica originalitate prin care plagiatorii se menţin.
Îşi aranjează o întâlnire în care el, Avito, îşi propune să fie masculul dominator care împlineşte ştiinţa şi pune materia la punct.
– Îmi faceţi mare onoare, don Avito...
– Dumneavoastră? Don? Vorbeşte-mi cu tu, Marina!
– Cum nu am obiceiul...
– Obiceiurile se formează; obişnuinţa începe prin adaptare; un fenomen repetitiv...
– Vai, pentru Dumnezeu!
– Ce se întâmplă?
– Despre fenomen!
– Dar ce?
– Nu vorbiţi de fenomene, pentru că am avut un frăţior fenomen şi parcă îi văd venind, acei ochi care doreau să iasă din orbite, şi acel cap, ce cap! Doamne! Nu vorbiţi de fenomene...
– O, ignoranţă, această ignoranţă! Fenomenul este...
– Nu, nu, nimic despre fenomene... şi mai puţin repetitive...
– Dar ce ochi, Marina, ce ochi! – şi în sinea sa adaugă: „Taci” vocii care îi spune: „Ce stai Avito?... Ce stai?... îţi moare ştiinţa...”.
– Dar nu râdeţi dacă zic ceva...
– Eu nu râd când e vorba de ceva serios, şi noi, Marina, tratăm acum lucrul cel mai serios din lume.
– Adevărat, adaugă Marina cu profundă convingere şi maşinal, cu convingerea unei maşini.
– Atât de adevărat este. Este vorba, Marina, nu de a decide soarta noastră, ci soarta generaţiilor viitoare din întâmplare...
Se expune Materia atât de gravă, că la deschiderea ochilor face să se clatine Forma.
– Norocul generaţiilor viitoare, zic... Ştii tu, Marina, cum îşi fac albinele regina? – şi se apropie de ea.
– Nu înţeleg aceste lucruri... Dacă îmi spuneţi...
– Vorbeşte-mi cu tu, Marina, îţi repet; vorbeşte-mi cu tu. Lasă acest impersonal, pentru că aici totul e personal, personalism.
– Păi... păi... nu ştiu... Se pune ca sămânţa... dacă nu îmi spui...
– Nu, ce te interesează ce fac albinele, draga mea? – şi apoi vocii interioare: „taci!” şi se opreşte.
„Draga mea?” Cine a spus asta? Ce e asta „draga mea?” Geniul speciei, of..., Inconştientul.
– Geniul speciei..., continuă Avito.
– Ce idei, Carrascal, ce idei!
– Carrascal? Nu îmi plac femeile care îşi cheamă soţii pe nume.
La auzul soţ şi soţie, Marina se îmbujorează şi, îmbujorat Avito de îmbujorarea ei, se apropie mai mult şi îi pune o mână pe şold, în felul în care Materia dogoreşte şi Forma arde.
– Idei? Ideea mea eşti tu, Marina!
– Vai, Doamne, Avito, Doamne! – şi se eschivează.
– Doamne? Doamne... bine... da... totul e problema de a înţelege... Vei ajunge să mă faci să cred în el – şi, lansând un „taci!” vocii interioare care îi zice: „îţi moare ştiinţa... ce stai, Avito?...”, culege materia în braţe şi o strânge la piept.
– Lăsaţi-mă, pentru Dumnezeu, lăsaţi-mă... lăsaţi-mă... fratele meu... 
– Cine? Fructuoso?
– Cel mai bine ar fi să terminaţi imediat, Avito!
– Ai vrea să spui să încep imediat, Marina.
– Cum vrei.
– Da, să încep îndată, cum vreţi. Şi acum vin, să ştampilăm pactul.
– Ce e asta?
– Vin, vin şi o să vezi.
O prinde din nou, o strânge în braţe şi îi dă un sărut pe gură, din cele care rămân. Şi aşa, supusă, sufocată săraca, cu inima tulburată, el îi spune:
– Tu... tu... Marina... tu...
– Vai, pentru Dumnezeu, Avito, vai... pentru Dumnezeu... – şi închide ochii.
La fel, Avito şi-i închide o clipă, auzindu-se doar bătaia inimilor. Şi vocea interioară îi zice lui Carrascal: „inima umană, această bombă impulsivă şi absorbantă, bătând în mod normal, furnizează într-o zi de muncă aproape 20.000 de kilogrammetri, capabilă să ridice 20.000 kg. pe metru...” şi cu voce ridicată, ca înstrăinată:
– Bombă impulsivă...
– Vai, pentru Dumnezeu, Avito... nu... nu.
– Tu... tu... hai, tu... Vezi cum de-atâta timp nu te-ai  măritat...
Buzele sărmanei Materii roade nasul Formei şi acum aşa, anxioasă de împlinirea sa, caută cu gura sa formală gura materială şi ambele guri se amestecă. Şi în acest moment se ridică Ştiinţa şi Conştiinţa, austere şi severe, şi se despart ruşinaţi viitorii părinţi ai geniului, în timp ce Pedagogia sociologică surâde din tărâmul ideilor pure.


***


Aflând, Fructuoso rămâne o clipă privindu-şi sora, surâde şi dă câteva ocoluri încăperii.
– Dar, femeie, cu don Avito Carrascal!...
– Cu cineva trebuia să fie...
– Clar! Dar cu Carrascal!
– Ai ceva să te opui?
– Să mă opun? Eu, nu.
„Cu Carrascal! – gândeşte – cumnatul lui don Avito! ptiu! Ca soţ poate o face bine... Noroc... are... decăzut nu e... în afară de aceasta, duce cu sine familia... Şi peste toate, pentru ca ea să meargă...” Toate astea trec prin mintea lui Fructuoso care, ca un sac de simţ comun, este profund egoist, ca să fie egoismul simţul comun moral.
– Să mă opun? Dumnezeu mă eliberează! Căsătoreşte-te cu cine vrei, numai să fie persoană cinstită şi să poată să te susţină fără a avea nevoie de dotă, deci, să fie cu don Avito!
„Ce brută!”, îşi zice în sinea sa Marina care, chiar fără s-o ştie, vede în căsătorie o formă de a se elibera de comerciantul de grâne.
Pentru Carrascal urmează a doua bătălie, aceea de a-i vorbi de căsătoria religioasă, căzând la învoială cu lumea. Apelează la sociologie şi asta îl convinge să cadă la învoială.
Şi aici aflăm cum se unesc Materia şi Forma într-o indisolubilă legătură.


1Un desert, un fel de cremă de zahăr ars, făcut din ouă, lapte, zahăr şi făină, aromat cu vanilie şi coajă de lămâie, amestecate în Baigne marine şi copt într-un vas tapetat cu zahăr ars.
2Unitate de măsură, echivalentă cu 5 sau 10 centime ale pesetei.
3În limba spaniolă, un joc de cuvinte:  matrimonio şi patrimonio.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul