Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Drept-alături: politică-sacrificiu (Derrida-Eliade) (II)

        Bogdan Ghiu

„Ar trebui să dăruim fără să ştim, fără cunoştinţă şi fără recunoştinţă, fără mulţumiri: fără nimic, şi în orice caz fără obiect” (Donner la mort, p. 104).


Sacrificiul nu are subiect, doar obiect, este o devenire-obiect, subiectivare prin „obiectivare” şi „obiectivitate”.


Reiau – pentru a lua măsura necesităţii şi a mă măsura cu ea, aşa cum se întâmplă şi cum se procedează în Timaios şi în Chora. Pentru a face dreptate la ceea ce Platon numeşte, în acel dialog, „cauza rătăcitoare”, rătăcitoare, fără loc, fără chora în Khora, asemenea sofiştilor.


Chora în Chora, şi în locul ei: deconstrucţia prin şi ca politică, metonimizarea „cloturantă” a deschiderii, a Deschisului.


Eliade: problema centrală a locului gol care ţine întreaga construcţie şi orice construcţie, dar care o ţine, tocmai, în deconstrucţie.


Zidirea celuilalt multiubit pentru a se pune capăt construcţiei-deconstrucţie, ruinei care întovărăşeşte şi urmează, noaptea, ziua construcţiei, a creaţiei.


Tocmai acest loc gol – aici, central – este cel care nu trebuie umplut prin sacrificiu. Dar acest eveniment, această „păţanie” este, poate, tocmai ceea ce i se întâmplă întotdeauna venirii (arrivance: „venanţă”, „veninţă”?), evenimentului. Chiar dacă, într-o bună şi minunată zi am ajunge (am veni) să-i păstrăm, deschis, locul gol, într-o „democraţie ce va să vină” şi conform unei „ospitalităţi infinite” şi „necondiţionate”, noi (ca „noi” coagulant, tocmai) îl aşteptăm, el este aşteptat, poate, întotdeauna şi „dintotdeauna deja”, tocmai pentru a putea să încheiem, să finisăm, să (o) terminăm (cu), să ne închidem/„cloturăm” casa-altar-cetate (casaltarcetatea), pentru a putea pune punct – un „point de folie” – construcţiei. Străinul, cel-care(-ne)-vine („l’arrivant”) va fi fiind, poate, întotdeauna de zidit, de sacrificat în mod „constructiv”, pentru a putea construi, edifica, înfiinţa. Poate că tocmai aici ne aflăm azi, în lumea contemporană, poate că tocmai asta (ne) vine, (ni) se întâmplă: faptul că „venindul” devine multiubitul de care, în sfârşit, vom fi învăţat că avem nevoie pentru a izbuti să construim, să punem capăt construcţiei, să terminăm odată (cu) construirea.


În noiembrie 2001, la Sofia, în Bulgaria, imediat după zidirea flamboaiantă, holocaustică a teroriştilor în hiperconstrucţiile World Trade Center (ei zburaseră, poate, spre locul care era al lor, în locul soţiei mult-iubite a Meşterului Manole: sacrificiul infinit al construcţiei, construcţia, zidirea, clădirea chemând sacrificiul, chemând la sacrificiu...), îi spuneam lui Jacques Derrida, în prezenţa sa, vai, că, prin media şi prin virtualizarea „tele-tehno-ştiinţifică” a vieţii din momentul de faţă, nu mai suntem, poate, nici vii, nici morţi, dar nici spectre! (Vezi „Unde(r)construction. Deconstrucţia «audiovizualului» şi ascensiunea «virtualului» (deconstrucţie şi deconstrucţie)”, în B. Ghiu, Evul Media sau omul terminal, Cluj, Idea, 2002.) Pe cale de a depăşi, de a ne exila până şi din „al treilea gen”, cel „choretic”, studiat de el însuşi în Timaios de Platon.


Dacă darul este irealizabil, „structural” irealizabil altfel decât sub forma economică, ecomicistă, economizantă a schimbului, riscăm ca politica să-şi însuşească, în mod pervers, întorcând-o în propriul ei beneficiu, lecţia deconstrucţiei şi să se deschidă spre ceea ce şi spre cel care vine, spre eveniment, dar tocmai din preocuparea, aceeaşi, pentru construcţie. Lege structurală contra „lege structurală”! Fenomenul cu pricina este, poate, deja perceptibil, deja decelabil, structura cea mai puternică – iar în politică legea legilor rămâne, poate, în continuare, legea celui mai puternic: legea cea mai puternică este legea celui mai puternic; ne aflăm în continuare în aceeaşi logică a forţei, a fortăreţei, a puterii ca remarcare a forţei, ca re-instituire cloturantă pe baza propriului său gol care e de umplut –, structura de forţă şi de ranforsare a puterii va putea să profite, să altereze, să bastardizeze, să contamineze orice deconstrucţie în propriul său beneficiu. Căci este vorba de o luptă: deconstrucţiile, la plural, se ţes, se urzesc urmând structura minată, minabilă a construcţiilor, făcând reţea din „punctele lor de nebunie” (points de folie) (fiecare construcţie este o nebunie; există o nebunie a zidirii; zidirea nu merge fără de nebunie), în fapt, însă, susţinând, perpetuând deconstrucţia „obiectivă”, la singular, pe care ele o denunţă şi pe care, tocmai, o fenomenalizează. Oricum am apuca însă lucrurile, construcţia este hibridă, se sprijină, se întemeiează pe, să spunem, energiile dislocante şi dislocative ale deconstrucţiei. Logica perversă, deja alterată şi, deci, infinit alterabilă a deconstrucţiei pe care deconstrucţiile o relevă (ca în topografie), poate, prin urmare, să-l includă, nu doar, ca până acum, să-l excludă pe celălalt, pe altul din celălalt în construcţiile şi în zidirile sale. Şi o face deja. Dintotdeauna deja.


Întotdeauna celălalt, altul, este cel care „sparge acoperişul casei”. Să-l subiectivăm însă puţin pe celălalt. Suntem cu toţii (nişte) alţii. Şi ne aflăm tot mai mult între alţii. Societatea actuală se îndreaptă tocmai spre această re-marcare politică a celorlalţi ca alţii, toţi imanenţi. Suveranitatea se află deja în mutaţii, cu noi, zidiţi în Deschis. Iar deconstrucţia, la singular, singulara, unica, unica unificatoare pe dedesubt şi „în gol”, în-globează deja deconstrucţiile, la plural, proliferante. Şi iată-ne deveniţi, prin urmare, ca alţii, în calitatea noastră de alţii, îndrăgiţii, multiubiţii unui politic care dintotdeauna nu construieşte doar pe cheltuiala „biopolitică” a celorlalţi, a altuia, ci prin sacrificarea sa. Dăm viaţă, cu vieţile noastre, construcţiilor politicii. Care ne face să facem case, locuinţe care sunt întotdeauna „pătrunse”, „tranzitate” şi făcute să tremure de altarele ei, de bisericile şi de „bisericuţele” ei: „sacru camuflat în profan” (Eliade). Noi, noi înşine suntem camuflajul viu al sacrului politic, dându-i mimetic viaţă. 


Deconstrucţii ale deconstrucţiilor deci, întotdeauna. Pentru că suntem pătrunşi de arhetip. Arhetipul tranzitează construcţiile noastre, făcându-le să tremure şi forţându-le să decidă, să se hotărască. Casele noastre sunt locuite, bântuite de construcţiile politice, de instituţiile care îşi dispută şi îşi împart întotdeauna aceeaşi suveranitate, „călăuzirea şi edificarea sufletelor”, obligându-ne să co-abităm, în „propriile” noastre case, cu construcţia, cu nebuniile şi cu sacrificiile ei – cu ritualurile ei, cu ritualizarea mai ales, cu sacrul „camuflat” (război de gherilă, „trupe speciale” ale metafizicului în viaţa cotidiană) în rutinele atât de profane ale vieţii cotidiene.


Tocmai de aceea şi trebuie să dăm atenţie insistenţei lui Eliade, în analiza sa, asupra momentului ritualului în cadrul seriei amintire-legendă-ritual. Ca şi înlocuirii simbolice, simbolizante, a „obiectului” sacrificiului (obiectivarea însăşi, „obiectualizarea” fiind, de fapt, sacrificiul fundamental) de-a lungul istoriei: om-animal-plantă. Simbolizarea păstrează şi păzeşte memoria. Iar construcţiile politice – care sunt, de fiecare dată, construcţii ale politicului, căci instituţiile se autodistrug, nu ajung niciodată la acoperiş, se întemeiază şi se re-întemeiază, abisal, unele pe ruinele fundamentale ale altora (ruine nu ale clădirilor, ci ale temeliilor şi temeiurilor înseşi), păstrând locul – nu mai au ziduri, dar pătrund şi tranzitează toate construcţiile, orice construcţie: politicul privit ca o „chora”.
(va urma)

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul