Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Mănânc. Iubesc. Mănânc.

        Iorgu Drăghicescu

Am două dileme în viaţă: „Exist ca să mănânc sau mănânc ca să exist?” şi „Recunosc: n-am puterea să te recunosc, jumătatea mea”. Bine, ar mai fi şi „Ce caut eu în viaţa mea?”... dar asta o las pe mai târziu. Deocamdată, trebuie să mă fixez temeinic pe una dintre enigme şi să îi dau de cap. Pentru prima am încercat toate emisiunile cu reţete – tematice, concursuri, cu Jamie Oliver, fără Jamie Oliver. Degeaba. În afară de înghiţit în sec pe moment şi câteva kilograme în plus pe termen lung, după ce m-am apucat să testez reţetele (nu mai pun la socoteală şi incendiul când cu iepurele flambat în stil vânătoresc), nu m-am dumirit. Când m-am urcat pe cântar şi am văzut consecinţele actului filozofic, mi-a fost clar că trebuie să abandonez meditaţia asta şi să o abordez, la fel de serios, pe cealaltă, care, la o primă vedere, părea mai inofensivă. La capitolul yin şi yang, se pare că mă descurc şi mai lamentabil din punct de vedere metafizic. Nu intru în detalii, dar aşa, ca să vă faceţi o idee, vă spun cum am adormit cu ochii pironiţi la emisiunea Animus şi anima şi cum am râs în hohote, ca un insensibil ce sunt, la Iubiri secrete.


 Era să mă las păgubaş când ratarea mea ca filozof a fost evitată la mustaţă printr-un noroc chior: Reţeta dragostei la Euforia Lifestyle TV. După atâtea săptămâni în care am separat problemele mele existenţiale şi am refuzat să le amestec, mi s-a ridicat vălul de pe ochi şi am înţeles că nu se pot trata decât împreună. Revelaţia încă mă copleşeşte şi nici nu ştiu cum să încep. Mă tem să nu mă bâlbâi de emoţie. Filozofic vorbind, lucrurile stau cam aşa: erosul este momit prin artă, artă culinară, bunăoară, iar triumful dragostei nu poate fi încununat decât de un preaplin al simţurilor delectate. Varianta pentru muritorii de rând acum: se iau patru pretendente/ pretendenţi la inima unui domnişor/domnişoare, se duc în bucătărie şi se pun la cratiţă. Domnişorul/domnişoara vine în vizită la fiecare în câte o seară. Se mănâncă, se bea, se râde, se povesteşte, fiecare după posibilităţile intelectuale de care dispune. Vinerea, domnişorul/domnişoara invită la masă peţitoarele/peţitorii şi scapă uşor-uşor de balast după fiecare fel de mâncare, până când, la desert, rămâne cu perechea potrivită.


Câtă inventivitate, cât spirit ludic, cât suspans! Ce gătesc – carne sau legume, cum gătesc – picant, dulce, acrişor, sărat, câte feluri – să nu fie prea mult, să nu fie prea puţin, oare îi place broccoli? Doamne, câte decizii trebuie să ia bieţii concurenţi! Aşa credeam eu, filozoful de sufragerie. Când colo, meniurile parcă sunt stas: băieţii aruncă şniţel după şniţel în tigaie, ceafă de porc şi piept de pui, evident cu cartofi prăjiţi sau – domnii mai subţiri – cu piure, iar fetele se întrec în paste mai ceva ca restaurantele italieneşti de cartier. Câtă inspiraţie îţi trebuie ca să fierbi ravioli şi să torni un sos, şi ăla cumpărat, deasupra?


 Ei bine, dar comentariile fac deliciul. Când l-am auzit pe un băiat cum face el şniţele de pui în stil vienez, m-a umflat râsul. Eu ştiam că vienezul e de vită, iar milanezul de porc. De pui îmi făcea mie bunică-mea când eram mic şi bolnav. Ei, să lăsăm mofturile, zic. Dar când mai şi taie pieptul de pui fâşii subţiri – julien, dacă e să mă întrebaţi pe mine –, îl mai dă şi prin vin, roşu! (ce o fi fost în capul lui?), şi apoi prin ou şi pesmet... gândiţi-vă şi singuri ce şniţel, vienez cică, a putut să iasă. Bine că nu l-a băgat şi la cuptorul cu microunde, că ar fi fost în stare. Dar m-am luat cu vorba şi am uitat comentariile delicioase: „Pieptuleţul ăsta minunat”, „Vinişorul ca sângele care îmi clocoteşte prin vene când mă gândesc la tine, Manuela!” (Manuela era domnişoara divă de săptămâna trecută), „Condimentele mele secrete te vor fermeca şi te vor face să mă doreşti”... să continuu? E suficient să spun că bucătăraşul nostru avea 19 ani. În fond, asta contează.


 Am observat că băieţii se descurcă mai bine decât fetele în bucătărie. Ei sunt mai poeţi, nu se tem de cuţit, unul a şi cântat în timp ce toca usturoiul. Pe când ele: au, să nu mă ard, vai, să nu sară uleiul, aoleu, mi se duce machiajul dacă încep să plâng de la ceapă, ups, mi-a picat unghia falsă de la degetul mic în supică, ce mă fac eu, că mie îmi trimite mama mâncare pe tren de la Bacău. E drept că, la cum arată, în afară de salată verde şi apă plată cu lămâie nu gătesc altceva duduile, dar măcar din instinct şi tot nu amesteci ardei iute cu miere, „pentru un gust aşa... mai oriental...”, pe care apoi o mai şi torni în stare pură peste friptura semi-carbonizată, abia scoasă din baia de ulei încins.


Dar, cu toate astea, e frumos, e tare frumos să îi vezi la sfârşit cum rămân ei doi, la desert – căpşune cu frişcă sau spumă de ciocolată cu frişcă; invariabil frişcă –, şi se uită unul în ochii celuilalt. Unul doar cu un ochi, pentru că... intenţionat nu v-am spus tot. Câştigătorul, alesul, are de ales la rândul lui. Un weekend cu domnişorul/domnişoara sau ceva bănuţi. Şi pe praful ăsta... decizia nu e tocmai comodă. Dar mie nu mi s-a întâmplat să rămân cu lacrima pe obraz, că, deh, aşa simţitor cum sunt, mie îmi plac happy-end-urile.


 Acum sunt un filozof împlinit... deja mă gândesc să abordez tema aia dificilă cu „Ce caut eu în viaţa mea?”, atât de mult curaj am prins. Pe primele două le-am separat şi am greşit. De-aia nu le dădeam eu de cap. Dacă mă întrebam de la început „Trece sau nu trece dragostea prin stomac?”, era floare la ureche. Aşa că de ce să mai complic lucrurile? „Viaţa e vis.” Poate, dacă scotocesc bine TV-ul, găsesc eu o emisiune care să îmi confirme axioma. Şi atunci mai stăm de vorbă...

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul