Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Cine are, să-i trăiască…

        Adrian Irvin

Nu demult a apărut în Franţa volumul intitulat No kid. Patruzeci de motive pentru a nu avea copii. Autoarea, Corinne Maier , nu este la prima încercare de a etala în public idei şi atitudini care şochează cititorul tradiţionalist. Cartea ei Bonjour paresse, care revela inutilitatea efortului în marile societăţi, chiar şi în lumea liberală, a fost tradusă în 25 limbi şi autoarea a fost numită de „New York Times“ „eroina contra-culturii franceze“.


În domeniul educaţiei parentale, Corinne Maier nu poate fi acuzată nici de lipsă de experienţă, nici de vreo frustrare pricinuită de absenţa maternităţii, pentru că ea este mama a doi copii,  adolescenţi în vârstă de 13 şi 11 ani. Ceea ce încearcă autoarea, sub forma unui pamflet muiat în vitriol, este să spună pe faţă lucruri pe care, azi, multe femei le gândesc, în lumea dezvoltată economic. E drept că a face 10 sau 12 copii, pentru ca, în urma epidemiilor sau a războaielor, să mai rămână în viaţă vreo 3 sau 4 care să poată cultiva un petec de pământ, moştenire familială, recompensaţi, de cele mai multe ori, printr-un venit de mizerie, corespunde, mai degrabă, unei structuri economice reprezentative pentru lumea a treia, decât unei societăţi moderne.


Autoarea pamfletului regretă cu voce tare: „Astăzi, mi-e greu să-mi imaginez tot ce aş fi putut face dacă nu aş fi adus pe lume (copii). Am cu adevărat senzaţia că am două greutăţi de 20 Kg, fiecare agăţată la picioare“. Şi enumeră, mai departe, „micile plăceri ale vieţii“ pe care un părinte e obligat să le abandoneze:


-să dormi o noapte întreagă (cel puţin în primele luni);


-să stai în pat până la amiază (greu, dacă nu imposibil până la opt ani);


-să decizi o ieşire la restaurant sau cinema în ultimul moment;


-să te întorci seara acasă, după miezul nopţii, ceea ce creează probleme cu persoana care păzeşte copiii;


-să voiajezi înspre alte destinaţii decât cele mai stupide, unde există plaja, marea şi un club pentru copii;


-să pleci în vacanţă în afara perioadei vacanţelor şcolare (cel puţin când ai copii între 5 şi 18 ani);


-să fumezi în faţa copiilor, lucru considerat, astăzi, ca o adevărată „crimă împotriva umanităţii“ etc., etc.


Însă toate aceste inconveniente sunt, în fond, numai mici neplăceri pe care, aş spune eu, le poţi rezolva cu uşurinţă „moyennant finance“. Adevăratul regret pe care-l exprimă Corinne Maier este cel de a fi sacrificat, din cauza copiilor, o carieră strălucită, care i-ar fi adus, în afară de mijloace materiale substanţiale, satisfacţia unei munci cu mult mai interesantă şi o îndeplinire personală plină de mulţumiri. Exemplul personal pe care îl citează sunt cei treisprezece ani petrecuţi într-un post neinteresant, în cadrul unei administraţii, care însă îi permitea să revină devreme acasă, pentru a se putea ocupa, fără presiunea muncii, de educaţia copiilor. Odată liberată de această corvoadă, mulţumită succesului obţinut de primul ei pamflet, – studiile aprofundate de psihologie pe care le-a scris mai întâi s-au vândut cu greu în numai câteva sute de exemplare – Corinne Maier are timpul şi mijloacele de a reflecta la locul copilului în societatea noastră. Şi constată că, pentru multe persoane, este „mai simplu să-ţi proiectezi visurile pe copiii tăi, decât să te lupţi pentru a le realiza“.

Desigur că această constatare este valabilă mai ales pentru femeile cu un potenţial excepţional, cum este cazul autoarei pamfletului. Însă modul în care fiecare se realizează depinde în mod egal de această potenţialitate şi de maniera pe care fiecare o înţelege prin „a se realiza“. În orice caz, pentru Corinne Maier, „astăzi, sunt convinsă că secretul unei vieţi reuşite este, tocmai, de a şti să-ţi asculţi dorinţele personale“.

 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul