Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Postume din timpul vieţii

        Dan Cristea

Regăsite şi recitite după aproape douăzeci de ani de uitare, abandonate fiind, între timp, într-un plic vechi, dintr-o cutie de carton,  poemele din volumul Nimic, scrise între anii 1988-1992, reprezintă chiar pentru autorul lor, Mircea Cărtărescu, o revelaţie, aşa cum acesta mărturiseşte în rândurile expuse pe coperta a patra a cărţii: „Şi deodată mi-am dat seama că în graffitiurile astea e mai mult adevăr (chiar dacă mult mai puţină literatură) decât în toată poezia mea anterioară, că de fapt aşa am vrut să scriu întototdeauna, că aici mă recunossc, că aici respir, că aici sunt în sfârşit liber“. 


Confesiunea este în spiritul versurilor din volum („bietele mele ultime-ulti­ssime poeme“) care îmbrăţişează ideea că „una e viaţa şi alta literatura“, ele marcând astfel o ruptură faţă de ceea ce fusese înainte, într-un timp al inspiraţiei şi al viziunii ( „Înainte îmi storceam creierii să iasă un vers esenţial./ Mă confruntam zilnic cu moartea şi disperarea“) sau altădată, într-o vreme a poeziei artistice, a imaginii şi jocului de-a literatura („Mă chinuiam altădată să-mi scriu versurile împănate cu imagini/ să le dau o coerenţă, să le ordonez, să le simetrizez/ îmi explodau altădată buzele, obrajii şi dinţii/ de atâta drog, de atâta halucinaţie“).


Volumul întâi al Jurnalului lui Mircea Cărtărescu (1990-1996) face mai multe referinţe la poezia ce urma a alcătui volumul Nimic, acesta programat să apară, aproximativ, în 1995. Astfel, în timp ce anii ’78-’89 sunt consideraţi de scriitor ca fiind cei „zece ani ai mei de poezie, de inspiraţie, de contact cu totalitatea“, anii care vin imediat după aceştia ar reprezenta o „întreagă perioadă nefericită“ ori, cum aflăm dintr-o altă pagină de jurnal „prima ruptură cu adevărat gravă“ din viaţa şi scrisul autorului. Poetul se destăinuie că nu mai ştie să scrie poezie, simţindu-se dezinteresat, indiferent faţă de literatură, şi că scrie, mai mult din „disperare şi stupefacţie“, „versuri, tulburi, sub tensiune“,  din care nu răzbate „nici o umbră de inspiraţie, de detaşare“.  Poemele vorbesc totuşi prin nuditatea scriiturii, prin autenticitate: „Cu adevărat eu sunt acolo unde ţesătura se răreşte până la urzeală, în Nimic, unde mă arăt lumii în fundul gol, ca Lennon, şi nici măcar nu am un fund interesant. Masca, încă o dată, s-a arătat a fi mai interesantă decât faţa“. Tot în cuvintele autorului, care periodizează într-un fel temele poemelor, acestea s-ar hrăni din „energia degajată unde se încalecă, pe o muchie ironică şi cinică, extrem de subţire – pe muchie de cuţit – adolescenţa respinsă şi maturitatea asumată – cam imatur“.


Două vârste se confruntă, aşadar, în poemele din cuprinsul volumului: tinereţea (sau adolescenţa), lipsite de griji, şi maturitatea bărbatului trecut de treizeci de ani, care şi-a asumat responsabilităţile căsniciei şi pe cele ale paternităţii, pierzând totodată libertatea de a fi el însuşi. Singurătatea şi nefericirea, tristeţea şi plictisul, deprimarea şi frustrarea erotică s-ar asocia, cum ne sugerează autorul, cu modul poeziei de „tinereţe“ („pe când eram singur şi nefericit/ scriam mai bine/ admit“), deschis în acelaşi timp iluziilor auctoriale, credinţei în literatură. Bucuriile mărunte ale casei, căldura căminului, fericirea sărbătorilor vin odată cu maturitatea, care  înseamnă totodată şi o mai profundă înşurubare în realitate, în detrimentul visului: „Va veni iar Crăciunul, atât de simplu şi de curat./ Va mirosi a benzină şi a zăpadă./ Vom avea bucurie în suflete. De mână cu ea, voi ieşi în staţie la Doamna Ghica/ aşteptându-l pe 21.// Va fi lumină albă, de iarnă. Molidul nostru de-acasă/ va fi deja plin de globuri şi globuleţe./ Vom purta imaginea lui în inimi pe când tramvaiul se-ndreaptă/ spre depou, printre blocuri tăcute.// Ce ne pasă nouă de dezastru şi nebunie?/ Stăm pe turnanta de la burduf, înfofoliţi şi râzând/ având în inimi imaginea cal­dă a dragostei noastre,/ a fetiţei noastre,/ a casei noastre pline de cactuşi şi cărţi.// Ce fericiţi, ce liberi trăim acolo./ Nu ne pasă de furtuna de-afară,/ nici că istoria şuieră până îi crapă obrajii./ Noi n-avem istorie, aşa cum doi gemeni în uter/ se privesc în ochi, se-mbrăţişează, dar n-au istorie.// Coborâm la capăt, o luăm pe străduţele de la periferie./ Pe lângă şcoala care mi-a mâncat nouă ani,/ pe lângă Automecanica- nzăpezită …/ Cineva a scris BEATLES pe zăpada de pe parbrizul unei maşini/ sub care stă o jigodie îngheţată./ Miroase a vin, a bucurie curată prin curţile modeste/ iar copiii în­co­toşmănaţi îmi spun bună ziua la porţi.// Va fi cald de la sobă în casa copilăriei tale,/ vei radia în noua ta rochie, vei pălăvăgi cu soră-ta o grămadă,/ eu voi juca table cu tata socrul/ şi vom bea ţuică fiartă, şi lumea va fi atât de mică…“.


Bineînţeles că cele două vârste ca şi stările de spirit care le-ar fi caracteristice nu sunt niciodată etanş delimitate, atât pentru faptul că Mircea Cărtărescu se arată a fi, pe de o parte, un extraordinar nuanţator al mişcărilor interioare, cu o inepuizabilă invenţie, iar, pe de alta, un maestru al antifrazei, al învăluirii ironice. Lamentaţia poetului e catastrofică, enormă, căci el se sufocă de singurătate, se plictiseşte „îngrozitor, îngrozitor“, înnebuneşte de tristeţe şi se simte „trist ca o javră… cu viaţa terminată defititiv“ ori „al naibii de deprimat“ sau „bătut de soartă“. Ca într-un jurnal, scriitorul îşi înregistrează minuţios detaliile de pe suprafeţele minţii şi ale sufletului, colorându-le cu specificări de natură meteorologică sau cu amănunte de cronologie exactă. Comentând primul volum de Jurnal al lui Cărtărescu, făceam observaţia că niciunul dintre scriitorii generaţiei lui şi poate că niciunul din alte promoţii de autori contemporani n-a făcut din propria intimitate, iritată, zgândărită la culme, isterizată şi neurastenizată, un mai fertil şi mai teribil tot­o­dată câmp de investigare artistică decât a făcut-o creatorul Levantului. Observaţia se poate extinde şi la poemele din Nimic: „Sunt atât de trist,/ e o zi tâmpită de octombrie idiot./ se aude zumzetul frigiderului aici în bucătărie/ şi ceasul care ticăie, sunt al dracului, al dracului de trist// nu mai vreau să fac literatură/ n-o să mă mai prefac că văd cosmosul/ o să mai trăiesc 30 de ani/ şi-apoi o să agonizez şi-o să mor/ şi n-am să fiu un corp astral în altă lume.// o să fiu fericit încă 30 de ani,/ dar fericirea mea va fi tristeţe, chin fără limite/ căci nu pot, nu pot să mai scriu/ şi chiar dac-aş scrie, chiar şi aşa, totul ar fi fals, idiot.// m-am dezmeticit,/ ştiu acum cine sunt: nimeni, nimeni !/ nici măcar pe tine n-o să te ştiu vreodată/ (nu m-ai ales, nici n-aveai cum să m-alegi)./ m-am sălbăticit, departe de toţi şi de toate,/ în vizuina asta fără telefon,/ în blocu-ăsta muncitoresc care nu-mi face bine./pe geam văd alte blocuri zgribulite şi ude/ iar cele două…/ nu, n-are sens…“.


Nu mai puţin, starea de fericire pe care Cărtărescu pare s-o descrie uneori e îndoielnică şi trebuie astfel să fie privită cu circumspecţie: „Iată definiţia mea: stau aici, lângă aragaz./ cu fericirea în suflet, privind zăpada – atât de des cât se vede/ prin geamul vălurit un ins pletos/ şi care nu mai vrea decât un singur lucru: să stea aici/ lângă aragaz, cu fericirea în suflet, privind zăpada./ Fulgii zboară în sus, apoi şovăie în aerul alb/ şi o iau oblic la vale, adânc între blocuri/ şi-apoi iar în sus … ce ciudăţenie, ce bizarerie !/ Da, ce ciudat, Doamne: sunt singur şi trăiesc dimineţi fericite“. Contradictoriu, egomaniac, hiperbolic în pipăirea propriei suprafeţe psihice, senzual şi fantasmagoric, posedând o mare concreteţe în proiecţia lumii sensibile, cântăreţ al oraşului şi al civilizaţiei lui, Mircea Cărtărescu se dovedeşte în acelaşi timp un narcisist capabil să se ia peste picior pe sine însuşi: „Mă bate soarele cald de aprilie./ Ghici ce fac. Da, mă cunoşti deja bine tu,/ tu, cititor al poeziei lui M.C.: evident,/ mă duc la oglindă.// Arăt mişto în halatul meu de pâslă verde/ cum sunt pletos ca dracu şi/ cu lumina aia pe faţă – o pupilă îmi scânteiază …/ Kitty învaţă dincolo/ şi brusc încep să-mi spun că-n definitiv - / şi mă simt ok.“


Poemele lui Cărtărescu sunt puternice, mustind de substanţă, realiste şi imaginative deopotrivă, abordând adeseori un limbaj colocvial, împănat cu cuvinte ale străzii. Trecerea de la cotidian la imaginar e subtilă. Astfel, din bucătărie, locul scrisului (locul unde a scris Levantul), mintea poetului se plimbă,  a batons rompus, îmboldită de imaginaţie, de la una la alta, alunecă dintr- un spaţiu în altul, dintr-un timp oarecare într-unul diferit: „sunt în bucătărie, of course/ aici am scris „Levantul“, par exemple.// să inventez puţin seara asta de octombrie/ (e ora unu la prânz de fapt):/ sunt un bărbat în pulovăr şi pe cer sunt nori roşii/ e melancolie roşie precum coperta/ la Kierkegaard, „Traite du desespoir“.//mă plimb printr-un parc tomnatec, cu veveriţe/ şi frunze uscare … ea nu vine…/ suflă curentul pe malul lacului … ea stă pe o bancă,/ o gagică mişto, o privatizată sensibilă…/ ea citeşte chiar cartea mea …“.


Poemele din Nimic sunt printre cele mai personale, mai intime şi mai subiective dintre poemele lui Cărtărescu. Poetul preferă aici „faţa“, întrucâtva neornată, în locul „măştii“ alcătuită îndeobşte din materialele literaturii. Eul se spune pe sine, într-un bavardaj foarte agreabil, emis aparent fără efort, şi care recurge la un cadru asemănător scriiturii jurnalului intim. Un creator vorbeşte despre derutele şi fantasmele lui, despre lumea care îl înconjoară şi despre lumea pe care o inventează. Sinceritatea, la Mircea Cărtărescu, nu trebuie totuşi exagerată, căci absenţa poeziei înseamnă prezenţa şi cultivarea acesteia sub o altă formă („căci doar ce nu e poezie/ mai poate rezista ca poezie/ doar ce nu poate fi poezie“). În ciuda distanţei în timp de când a fost compus, volumul îşi păstrează întru totul prospeţimea şi originalitatea limbajului. Este, în poezie, un alt Cărtărescu, mai puţin fantast şi speculativ, mai mult dispus la cotidian şi la confesiune directă.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul