Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Génération désenchantée

        Daniela Firescu

Noapte bună, copii! (Radu Pavel Gheo, Polirom, Iaşi, 2010) este romanul uneia din generaţiile binecuvântate de şansa copilăriei în „minunata lume nouă” ce atige maturitatea în anii 2000 – an cu profunde reverberaţii în mentalul, mitografia epocii de aur. De fapt, romanul se concentrează pe aceste momente, către anii ’80 – anul 2000 converg punctele nodale ale naraţiunii, gapul de 20 de ani fiind recuperat în amintirile, coşmarurile, obsesiile personajului central Marius. Personaj central, şi nu principal, pentru că în economia poveştii rolul principal revine alternativ celor patru personaje: Marius, Paul, Leo, Cristina. Copilăria în anii ’80 într-un topos ofertant la propriu şi la figurat (Oraviţa, Timişoara şi, mai ales, Teicova, sat situat la graniţă) este alimentată timid şi apoi în forţă de mirajul Oc­cidentului. Copilăria în mirifica „epocă de aur” reuneşte un amalgam de generaţii de la decreţei la pionieri, şoimi ai patriei sau generaţia cu cheia de gât, toate reduse la un numitor comun: trăiesc într-o realitate dublă – în avânt partriotic şi mistificare istorică şi realitatea ce „muşcă”, sufocată de restricţii, mizerie, minciună. Suprapusă acestor două realităţi, există irealitatea, realitatea supremă: „dincolo”.


Dincolo, spaţiul magic e încapsulat şi livrat în doze mici de fericire (muzică, tricouri, ţigări, reviste, sucuri şi ciocolată), ce acţionează asemenea unui drog. Intruziunea, coruperea coincid cu debutul adolescenţei. Există o vârstă a inocenţei absolute care chiar şi într-un sistem opresiv se luptă şi supravieţuieşte: jocuri, vacanţa la ţară la bunici, desene animate şi sintagma ce defineşte această lume: „Noapte bună, copii!”, urare ce încheie emisiunea cu poveşti din fiecare seară şi prelungeşte vraja poveştilor în lumea reală. În acest context, debutează şi se consolidează prietenia dintre Paul, Cristina, Marius şi, mai târziu, Leo. Vacanţa de vară la bunici are un farmec bucolic, atemporal şi e conectată la cotidian şi mai ales la realitatea de dincolo prin intermediul topului muzical al postului de radio sârbesc ascultat ritualic, în fiecare duminică, de cei trei: „Hit Diskomer-ul iugoslav îi făcea pe cei trei prieteni să simtă parfumul de Dicolo, din lumea care le era interzisă”. Liniştea, armonia grupului e întreruptă de integrarea oarecum forţată a lui Leo timi­şoreanul. Prietenul Cristinei, învingător între conflictele dintre deal şi vale, dar şi în confruntările directe cu Marius şi Paul, de­vine liderul grupului. Factor perturbator, dar şi catalizator, el este cel care, peste câţiva ani, va conduce acţiunea de trecere a graniţei. Deşi sunt conştienţi de gravitatea actului lor, nu sunt pregătiţi pentru urmările catastrofale ale capturării. Tratamentul în pichetul postului de graniţă include agresiuni fizice şi verbale şi, cel mai grav, Cristina – obiectul colectiv al adoraţiei băieţilor – este agresată sexual, într-un calvar de perversiuni conduse şi iniţiate de soldatul Custură. Închisoarea cu suspendare, ratarea ad­miterii la facultate sunt echivalente, în Ro­mânia anilor ’80, cu dezastrul social. Planul este simplu, locaţia şi momentul sunt alese cu grijă – nedeia, sărbătoare tradiţională în Tei­cova, pregătirile făcute din timp (vizita în piaţa sârbească), destinaţia: America. Din­colo înseamnă Occidentul, însă Ame­ri­ca, visul american reprezintă reuşita maximă. Eşecul nu îi descurajează, iar Leo şi Cristina izbutesc să ajungă în America şi să-şi ţină promisiunea, iar peste câţiva ani, Marius este chemat şi, datorită contextului politic favorabil – câteva luni de la revoluţie –, primeşte viza pentru America. Distribuţia grupului este din nou modificată – Paul rămâne în România, exclus accidental la început din acţiunea de evadare (victimă a unei maladii stranii) şi apoi permanent, pen­tru că experienţa a creat legături invizibile şi o solidaritate implicită.


America confirmă şi, simultan, infirmă toate visele copilăriei, vise prelungite şi la maturitate. Marius simte că parcă „pătrunsese într-un film al libertăţii şi distracţiei veşnice, sub soarele etern al Americii. Doar că de data asta era realitatea. Libertate, vară, distracţie. Paradisul. Occidentul. Era Dincolo. Era, într-adevăr, în alt film. Şi aşa buimac şi timorat, în clipele acelea şi-a dat seama că  trebuie să rămână acolo, în decorul filmului frumos şi însorit în care de atâţia ani îşi dorise să pătrundă. Senzaţia de irealitate, de vis cu ochii deschişi, nu-l părăsise întru totul, dar ştia sigur că nu vrea să se întoarcă Acolo, la realitatea pe care o părăsise şi de care începuse deja să se rupă”. În decorul tip California dreamin’, visul Cristinei se suprapune visului autohton: mirajul filmului, în Los Angeles, aproape de Hollywood­land, este aspiraţia supremă. Acomodarea este dificilă, se prelungeşte indeterminat, cel mai adaptabil se dovedeşte Leo, care se integrează relativ uşor în peisajul underground călăuzit de LePendu, un francez carismatic din New Orleans. Reversul visului american este anunţat simbolic de salutul lui: „Noapte bună, copii!, intonă el vesel în română, apoi reveni la engleză: Ce mai face visul american?”, salut ce închide acolada fanteziei, a poveştii şi o deschide pe cea a pragmatismului, a existenţei la limită, într-o lume nouă, aglomerată şi străină. Figură ambiguă, el joacă rolul tricksterului, clovn jovial şi binevoitor ce-l ajută pe Marius să evolueze profesional şi le sugerează lui Leo şi Cristinei o posibilitate rapidă de evoluţie materială – filmele pentru adulţi.


Deşi romanul derulează exclusiv şi alternativ două experienţe mai mult sau mai puţin existenţiale (Marius, 2002, Ma­rius, 1986; Paul 2000, Paul, 1983 etc.), Cristina este personajul coagulant, istoria ei este cea care face legătura între Aici şi Dincolo. Când revine în ţară, după o absenţă de 10 ani, Marius, prosper om de afaceri, îşi rezolvă expeditiv chestiunile contractuale, dar nu ezită să se angajeze într-o expediţie justiţiară ce-l poartă până într-un sat din nordul Moldovei în căutarea soldatului Custură. Răzbunarea suferinţelor Cristinei rezolvă o parte din obsesiile trecutului. Rezolvarea este aparentă, amintirea Cristinei e mai puternică decât înainte şi, în întâlnirea accidentală dintre cei doi prieteni, povestea ei şi a sfârşitului tragic este subiectul principal. Imaginea Cristinei se decupează confuz de-a lungul romanului: fetiţă, adolescentă, tânără femeie, ea este transfigurată subiectiv de etern îndrăgostitul Marius, care ştie, însă, că nu are nici o şansă în faţa lui Leo. Fragilă, nehotărâtă, uşor influenţabilă, uşor cochetă, însă dezarmant de in­genuă şi în ipostazele cele mai sordide, ea rămâne constantă în iubirea pentru Leo şi, când acesta o părăseşte, se sinucide. În final, visul american nu e visul lor: în lipsa lui Leo, Cristina nu mai este interesată de el, Marius îşi îndeplineşte fantezia ce îl „autentifică”, devine posesorul unui Little Red Corvette, însă, în lipsa Cristinei, visul se spulberă. Leo este singurul care îl trăieşte, însă, adaptat aspiraţiilor sale, precum într-un film de categoria B: fuge cu o starletă şi e înghiţit în lumea traficanţilor de droguri, până când e ucis de LePendu.


Pentru Paul, visul american apare sub forma unei burse oferite cu generozitate de o fundaţie patronată discret şi eficient de domnul Dunkelman. El îl trăieşte virtual, şi-l proiectează în povestiri SF în copilărie şi mai târziu în romanul cu care speră să dea lovitura. Fata şi dictatorul, romanul său scris după recomandările lui Dunkelman, o posibilă autosimilaritate, o mise en abyme a poveştii Cristinei şi-a istoriei lor comune. Dezrădăcinarea lui Paul este una autohtonă – strămutarea din Banat în Iaşi aduce cu sine relaxarea: aici timpul era „îngăduitor şi nu însemna bani, ca dincolo, în cupidul Occident”, fapt confirmat şi de reprezentarea societăţii literar-artistice ieşene, ce pare că se complace în obiceiuri şi metehne tipic orientale. El îşi trăieşte cu luciditate ratarea, compromisul şi reuşita relativă: „o să scrie un text, două, zece, o carte, două, zece, o să intre în Uniunea Scriitorilor şi, dacă Dunkelman se ţine de cuvânt, o să fie tradus şi în străinătate. (...) De parcă scrisul ar fi însemnat toată viaţa lui. Odinioară credea că ar putea fi aşa. Ieri credea aşa. Şi uite reuşise. Aşa cum reuşise şi Marius să-şi cumpere un Corvette roşu. Şi? Nici Marius nu i păruse foarte fericit. Nu se însurase, da, şi nici nu pomenise ceva despre asta, ci visa în continuare la Cristina”. Într-un final, Marius se reuneşte cu Cristina – senzaţionalul Corvette e spulberat pe calea ferată într-o încercare-în joacă a norocului. Secvenţa reîntâlnirii se înscrie simetriei romanului: Cristina ajunge Dincolo, călăuzită de Omul Negru, iar el deschizând uşa magică din povestea lui Paulică: „ce-ar fi fost dacă apăsai pe clanţă, deschideai uşa aia şi ajungeai Dincolo, altundeva, cine ştie unde?”.


Romanul este încadrat într-un halou mistic – Prologul şi Epilogul conţin sugestia unui desant divin, o posibilă replică la desantul bulgakovian, într-o misiune de protejare a celor inocenţi.
Adulat, celebrat, contestat şi criticat, The American Dream cunoaşte în romanul lui Radu Pavel Gheo o versiune est-europeană a copilăriei pierdute şi, o dată cu ea, şi a iluziilor pe care nimeni, nici măcar America, nu le poate substitui într-un mesaj răvăşitor şi trist: dacă visele „s-ar împlini, dacă ar deveni realitate, ar trebui să ne căutăm alte vise, fiindcă aşa se duce o viaţă de om: trăieşti o realitate şi visezi o alta. Când cele două se suprapun înseamnă că viaţa s-a sfârşit”, premisă ce contravine spiritului american.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul