Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

O viaţă de cuvinte

        Costin Tuchilă

Nimeni, la noi, nu cred că a aflat în ziua de 22 decembrie 1989 vestea morţii lui Samuel Beckett, laureat al Premiului Nobel pentru literatură. Şi chiar dacă vestea ar fi ajuns cumva şi în România în acea zi incendiară, nimeni nu ar fi avut răgazul să o asculte. După moartea soţiei sale, Suzanne, la 17 iulie 1989, suferind de emfizem pulmonar şi, se pare, de Parkinson, părintele lui Godot se retrăsese la un azil. Este înmormântat în cimitirul Montparnasse, lângă Suzanne. Piatra sa funerară este o dală din granit negru, lustruit. În faţa ei, un arbore izolat aminteşte de decorul din Aşteptându-l pe Godot.


Aşteptarea tragică, viaţa fără niciun orizont, decepţia, imposibilitatea comunicării într-o lume marginală şi absurdă, degradarea şi căderea sunt temele obsesive ale operei bilingve a lui Samuel Beckett. Aproape toate trăsăturile psihologiei artistice irlandeze, de la depresie, anxietate, gustul pentru excentric la forţarea limitelor morale, sondarea limbajului, paradoxul şi compunerea de cuvinte, se regăsesc la Beckett; la fel cum trăsăturile existenţialismului francez şi, în general, ideile filozofice de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial se întâlnesc în opera sa. Beckett a debutat cu un studiu critic, Dante… Bruno… Vico... Joyce (1929), în care ia apărarea lui Joyce, atacat pentru stilul său obscur. Tot acum îl cunoaşte pe Ezra Pound. Prima povestire a lui Beckett, Assumption (Adormirea), este publicată în influenta revistă literară a lui Eugčne Jolas, Transition, în acelaşi an, 1929. Fireşte, cu ea se deschide volumul recent apărut la Editura Polirom, primul din seria de autor Samuel Beckett, Opere, I, Integrala prozei scurte, traducere şi note de Veronica Niculescu (din engleză) şi Ileana Cantuniari (prozele scrise în limba franceză). După poemul bizar publicat în 1930 într-o plachetă cu tiraj confidenţial, Whoroscope (Târfoscop) – în care, aşteptând omleta de dimineaţă, personajul René Descartes meditează la misterele teologice, la trecerea timpului şi la apropierea morţii –, şi eseul Proust (1931), în 1934 Beckett publică poemul Gnome şi culegerea de povestiri More Pricks than Kicks (Mai mult ciupituri decât lovituri sau Aventurile picareşti ale lui Belacqua Shuah pe străzile Dublinului). Dacă primele proze (Adormirea, urmată de Sedendo et Quiescendo şi Un caz dintr-o mie) dovedesc doar într-o măsură o abordare personală, acum se poate spune că stilul scriitorului este pe deplin cristalizat. Mai mult, orizontul imaginar, temele predilecte şi atitudinea faţă de limbaj nu vor diferi nici în nuvelele şi povestirile următoare, cele mai semnificative fiind cele scrise în franceză, Nouvelles et Textes pour Rien (Nuvele şi Texte pentru Nimic) din 1955, an în care romanul Molloy era interzis în Irlanda, apoi seria Tętesmortes (Capete moarte), Premier amour (Prima iubire), Le Dépeupleur (Depopulatorul) ş.a. După război, exprimarea scriitorului în două limbi, franceză şi engleză, cu preferinţă pentru prima, devenise fapt curent, conferindu-i un statut aparte. În plus, Beckett însuşi îşi va traduce unele texte în engleză, altele încredinţându-le lui Édith Fournier. Întrebat de ce a optat pentru franceză, scriitorul a răspuns că în această limbă e mai uşor să scrii fără stil. Dar, oare, Beckett chiar scrie fără stil? Dimpotrivă, iar afirmaţia sa era, poate, o formă de frondă, încercând să atragă atenţia asupra delimitării treptate de formele de exprimare de la început, fără a produce însă un şoc stilistic. De fapt, proza lui Samuel Beckett devine tot mai abstractă, tot mai ancorată în reflectarea în discurs a problemelor de conştiinţă strâns legate de meditaţia faţă de trecerea timpului, a unui timp subiectiv, care poate transforma câteva momente într-o trăire fără limită, oarecum în afara timpului. Această impresie de „existenţă suspendată”, pe care o întâlnim şi acolo unde spaţiul, timpul, personajul sunt concret definibile, răzbate în întreaga operă a lui Beckett. Eşecul existenţial, întrevăzut încă de la primele povestiri, parcurge acum forme complexe de reflectare şi analiză, eventual mai subtile, în mod sigur mai „absconse”, indirecte, în ciuda asumării naraţiunii la persoana întâi. De fapt, naratorul lui Beckett nu e chiar atât de uşor identificabil: este autorul însuşi care proiectează experienţe personale, angoase, universul său de repere culturale sau este un personaj construit după modele exterioare? Sau este un fel de dublu al său, complicat psihologic şi ambiguu? Este absolut inutil să răspundem, pentru că este absolut inutil, în contextul prozei lui Beckett, să căutăm să răspundem.
 
Prozei sale scurte, înscrise, în lipsa unor termeni care să-i exprime mai adecvat profilul, în sfera povestirii şi a nuvelei, i s-ar potrivi foarte bine fraza cu care începe ultimul roman în engleză al lui Beckett, Watt (1953): „Soarele s-a arătat, neavând o altă alternativă, şi asta înseamnă că nimic nu este nou”. Austeră şi minimalistă, opera lui Beckett este interpretată ca o expresie a unui pesimism profund faţă de condiţia umană, chiar dacă autorul l-a negat în mărturisirea către criticul Lucien Attoun: „Nu cred ca opera mea să fie pesimistă. Nu vreau să spun că deznădejdea personajelor mele ar fi optimistă. Dar ceea ce pot spune este că oamenii mei se încăpăţânează să meargă totuşi mai departe”. Cu altă ocazie, scriitorul afirma: „Acolo unde coexistă şi obscuritatea, şi lumina, există pentru noi şi inexplicabilul. De aceea, cuvântul-cheie ale pieselor mele este poate”. Senzaţia de austeritate, de repetare mecanică a aceluiaşi „drum”, a unor stări de anxietate la rigoare asemănătoare, domină proza lui Samuel Beckett. Nu ştiu dacă ei îi putem găsi un cuvânt-cheie care să definească acţiunea sau, mai degrabă, inacţiunea. Nu trebuie să căutăm elemente tradiţionale ale epicului sau, mai degrabă, ele nu trebuie supralicitate când există, ca în cazul personajului al cărui nume este preluat din Purgatoriul (Cântul al V-lea) lui Dante, Belacqua. Pa­sionat de opera dantescă, pe care o cerceta, probabil, din perspective cât mai diferite, Beckett nu foloseşte reminiscenţele li­vreşti într-un mod convenţional şi, în bună parte, se desparte de modalitatea proprie lui Joyce sau Proust, autori care ocupă un loc central în preferinţele sale. El are acea atitudine fantastă, „nebunia” de a răsfrânge idei sau motive preluate în mod, adesea, neaşteptat ori de a porni de la ele schimbând complet planul referenţial. Un lucrător din Dublin, Belacqua, se trezeşte „blocat în primele din­tre cânturi, pe lună”, aluzie la poemul lui Dante. Se încurcă în cuvinte, în sensurile lor enigmatice, dar se aventurează „să se gândească ce avea de făcut în continuare”. Aceasta, pentru că „întotdeauna există ceva ce trebuie făcut în continuare”, dincolo de apăsătoarea atmosferă a derizoriului, a faptului banal repetat la infinit. Ziua din viaţa lui Belacqua este în cea mai mare parte previzibilă, totul se repetă, totul e aşteptat să se repete, chiar şi întâmplarea agasantă de la orele serii (care este şi ea un fapt banal) pare să fie dinainte hotărâtă de altcineva. Pseudo-dantescul Belacqua îşi pregăteşte prânzul, adică două bucăţi zdravene de pâine, bine prăjite, cu muştar şi boia, trece pe la bă­can pentru a cumpăra obişnuita felie de brân­ză, apoi pe la cârciumă şi la negustorul de unde îşi ia un homar, ajunge la timp la lecţia de italiană, iar, seara, la mătuşa „care nu se poate abţine” şi pune la fiert homarul încă viu. E „o moarte rapidă” sau „Nu e” (Dante şi homarul), jocul ambiguităţii şi al probabilităţii, corolar al aşteptării tragice, pre­valând. Am putea spune că o viaţă de cuvinte substituie realitatea. Doi critici americani, Bishop şi Federman, sintetizau principalele repere ale operei lui Beckett: „1906-1976, 70 de ani de cuvinte... o viaţă întreagă... o viaţă făcută din cuvinte [...] Iată ceea ce rezumă viaţa lui Samuel Beckett, iată ceea ce face biografia sa. Aproape o jumătate de secol de cuvinte, de la cele dintâi, în 1929, în engleză, în franceză, cuvinte murmurate, urlate... in­sistente. Şi nu s-a terminat, nu, căci, aşa cum spune vocea care vorbeşte în opera lui Beckett, cel mai rău este începutul, apoi mijlocul, apoi sfârşitul, la sfârşit, la sfârşit este cel mai rău” (T. Bishop, R. Federman, Avantpropos in Samuel Beckett, Cahiers de l’Herne, Paris, Éditions de l’Herne, 1976).

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul