Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Lumea lui Neculai

        Constantin Stan

Momentul prim al întâlnirii mele cu Neculai Păduraru este de nereconstituit pentru mine. Ştiu împrejurările: fusesem coleg de liceu cu Liviu Russu, făcusem cu el tot felul de proiecte, ne scriam uneori şi zilnic după ce ne despărţeam de la liceu, visam să scoatem o carte împreună – Nu fii trist, Bucuresci –, drept care băteam oraşul de la Aeroportul, în construcţie, Otopeni până la fosta Cruce de piatră. El avea să se transfere la Liceul de Artă, parcă prin clasa a XI-a, după un monstruos conflict cu profesoara de chimie, eu rămăsesem la Liceul „G. Coşbuc”, purtam în continuare corespondenţa şi ne vedeam deseori spre a tocmi planuri literare şi artistice. Aveam să reuşesc la Filo, el, un an mai târziu, la Sculptură (deşi fuseseră în acel an doar patru locuri!), ne vedeam acum în subsolul blocului în care locuia, din Paleologu, unde Liviu amenajase un atelier şi în care eu îmi adusesem maşina de scris, manuscrise şi, împreună, aşezam acolo tot felul de visuri artistice. Apoi, viaţa de student a fiecăruia ne-a despărţit, ne-am văzut rar, dar ne-am reluat vorbele şi întâlnirile după finalul studiilor noastre. El avea un atelier, dat de Uniunea Artiştilor Plastici, pe Sarmisegetusa, la numărul 6, unde mă duceam adesea pentru că era în drumul meu (fiind undeva la Sf. Gheorghe, unde întorcea 21, cu care ajungeam acasă). Aici l-am cunoscut pe Neculai. Nu îmi amintesc exact momentul. Stăruitoare în mintea mea este clipa în care l-am auzit povestind. Povestind despre viaţa lui de copil, despre satul lui moldovenesc cu un nume atât de neobişnuit, Sagna, despre o realitate pe cât de concretă pe atât de fabuloasă. Glasul lui dulce, moldovenesc, întreaga blajinătate a omului Neculai Păduraru aducând pe sanie o mare lumină, ce trecea peste poartă şi peste zăpadă, plimbându-se prin ogradă, pe la ferestre şi uşi făceau şi mai terifiante, în fantasticul lor, povestirile, amintirile sau coşmarurile sale. Le uitasem, desigur. Păstram în minte sentimentul adânc şi tulburător al poveştilor sale din copilărie. Le-am regăsit în cartea sa Zidul şi alte lumi colorate (Editura Dana Art, 2010): „Am scris despre părinţi pentru că ei au însemnat, pentru mine, lumina vieţii mele. Cred că Dumnezeu i-a chemat să mai facă ceva şi în cer. Imaginaţi-vă o noapte înstelată, o noapte de iarnă, cu ger şi cu zăpadă cât gardurile. O noapte în care tata se întorcea de la pădure aducând pe sanie o mare lumină ce trecea peste poartă şi peste zăpadă, plimbându-se prin ogradă, pe la ferestre şi pe la uşi, iar noi lui Dumnezeu îi eram supuşi. Mama, surorile şi fraţii priveau la lumina din ogradă şi nu ştiau ce să creadă. Îşi făceau cruce şi se închinau în faţa icoanei. Eu stăteam şi am văzut-o pe mama cum a luat cheile din grindă, ca să deschidă uşa de la tindă. Tata a intrat în casă cu faţa îmbujorată, cu lumina în palme, pe care a sfărâmat-o şi a împrăştiat-o pe jos şi toţi eram bucuroşi. La marginea patului am văzut cerul înstelat. M-am apropiat de stele şi le-am mutat din loc, încercând să mă joc şi nimeni nu ar fi putut minunea s-o strivească – lumina caldă şi cerească –, din stele pornită, pe jos împânzită. Dar nu erau stele. Nu ştiam ce erau. Eram convins că visez”.


La fel este şi întreaga sa operă plastică, indiferent că e vorba de sculptură sau de pictură – lume care topeşte realul şi fantasticul până la a nu mai ştii ce este real, imaginar, visare, coşmar. Privindu-i personajele, pentru că în orice act al creaţiei sale el aşază povestea unui personaj, te afli într-o dramatică viziune şi într-o zguduitoare dilemă: lu­mea umană pe care o ştiai până atunci a căpătat forme diforme, coşmareşti, s-a metalizat în instalaţii complicate, parcă adaptându-se lumii industrializate în care trăim cu toţii sau această lume a instalaţiilor, de care suntem înconjuraţi, terorizaţi adesea – uneori fără să conştientizăm aceasta –, devine vie, împrumutându-ne viaţa, sufletul, trăirile? Şi, indiferent că e una sau alta, nu cumva lumea aceasta diformă, terifiantă înseamnă viitorul lumii umane? Nu cumva aşa vom ajunge cu toţii? Sau nu cumva cu toţii, chiar în acest moment, suntem aşa şi singurul care ne vede cu adevărat cum suntem este el, artistul?


În puţine cazuri am mai avut această reacţie în faţa operei de artă, aşa cum o am când văd lucrările lui Neculai Păduraru: însemnele unei rea­lităţi mediate, transfigurate, artistice rămân într-un con de umbră faţă de ceea ce îţi transmite. Pătrunzi într-o lume reală, nu artistică, în ciuda faptului că ea nu are datele lumii care te înconjoară, deci nu cultivă ceea ce obişnuit numim realism. „De fapt, spune Neculai Păduraru în cartea sa, nu poveştile sunt în prim-plan, ci efectul lor asupra spiritului nostru. Refuzând povestea, n-o să îmţelegem ce se află în spatele ei. Eu am încercat să aflu ce se găseşte în spatele poveştilor şi am aflat ce fel de emoţii au declanşat ele pentru realizarea imaginilor din opera mea (instalaţia stelară a tatei). Poveştile – reale sau imaginare – sunt izvoarele din care am băut când mi-a fost sete.”


Expoziţia de pictură de la Mogoşoaia a lui Neculai Păduraru, deschisă sâmbătă, 11 iunie, este copleşitoare. Prin numărul lucrărilor şi prin unitatea unei opere care se întinde de undeva de prin anii ’67-’68 până în 2011. „Tehno-mitologiile” sale sunt stranii prin iluzia ce ţi-o creează că ele fac parte din chiar universul tău, chiar dacă nu le-ai întâlnit, nu le-ai văzut în viaţa de zi cu zi niciodată. În puţine cazuri am văzut opere de artă care să copleşească mai întâi şi mai întâi prin senzaţiile, emoţiile pe care ţi le induc şi mai apoi prin ceea ce prezintă sau reprezintă ele. Abia după ce ţi se pare că lumea din picturile sale este lumea care te înconjoară, observi ciudăţenia personajelor care transmit aşa ceva. Picioarele lor nu sunt la fel, nu au ochi, capul este o instalaţie, întregul corp este ansamblu de fier, nimic nu este simetric, dar totul este unitar în sentimentul pe care ţi-l transmit.


Fabulos! Fără îndoială că Neculai Păduraru este unul din marii noştri artişti plastici.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul