Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Memoria nu are sex, e încăpătoare şi echidistantă ca universul

        Magda Cârneci

Interviu realizat de Andra Rotaru



Poetă, eseistă şi critic de artă, Magda Cârneci a absolvit Facultatea de Istoria şi Teoria Artei a Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti în 1979. A obţinut un doctorat în Istoria Artei la École des Hautes Études en Sciences Sociales din Paris şi a condus timp de mai mulţi ani Institutul Cultural Român din capitala franceză. Acum este redactorul-şef al relansatei reviste Arta. Cel mai recent roman al scriitoarei se intitulează FEM şi a apărut în 2011, la Editura Cartea Românească.


Micile lucruri care ne înconjoară şi par neînsemnate capătă în anumite circumstanţe puteri nebănuite, ne influenţează sau ne schimbă traseele. Care este rolul memoriei în timpul prezent şi cum îşi exercită forţa asupra întâmplărilor din trecut?
Memoria este, încă, un mare mister. Amestecată, atotîncăpătoare, ea pare că nu locuieşte doar în spaţiul îngust al craniului nostru, ci noi îi accesăm spaţiul virtual într-o dimensiune care, deocamdată, ne scapă. Memoria are momentele ei de intensitate, aparte, inexplicabile prin logica simplă a vieţii, dar care infuzează, bântuie prezentul, îi adaugă o adâncime vertiginoasă, ca o cutie de rezonanţă. Momentele astea de o „prezenţă” stranie, aparte, aduc, poate, mărturie despre ceva esenţial, o posibilitate psiho-spirituală care există în fiinţa noastră profundă şi care merită cunoscută şi explorată. Despre asta e vorba în romanul poetic FEM.


Se poate vorbi de memorie feminină şi masculină, există diferenţe de gen?
Există în măsura în care circuitele sau nodurile memoriei sunt încărcate, impregnate cu experienţe legate de evoluţia corporală şi psihică a individului uman femeie sau a individului uman bărbat, în drumul lor tipic şi totuşi foarte personalizat, de la copil la adult şi de la maturitate la o posibilă „pregustare” a eternităţii. Sigur că hormonii feminini şi masculini care ne circulă prin făptură ne şi determină reacţiile şi, deci, şi impresiile, imaginile pe care le stocăm în memorie. Dar cum fiecare om e un cocteil unic de elemente masculine şi feminine şi androgine, cred că, în mod profund, dincolo de experienţele tipice, memoria nu are sex, e încăpătoare şi echidistantă ca universul.


Mulţi dintre noi nu ştim să ascultăm ceea ce ne spun semenii noştri, fie pentru că noi înşine suntem „alienaţi”, nu mai ştim să vorbim despre noi, sau ne e teamă de deschiderea faţă de celălalt, de atingerea umană. Care sunt limitele propriilor deschideri, se poate vorbi de persoane „abisale”, de care ne lăsăm subjugaţi psihic şi fizic până la capăt?
Cred că, de-a lungul existenţei, fiecare persoană umană întreprinde o călătorie spre sine, cum s-a spus, în care există şi etape de alienare, de pierdere de sine, de subjugare faţă de o altă persoană, dar există şi perioade de împlinire, de cucerire de sine. Ele durează şi se succed diferit la fiecare om, dorm în final, cred că suma momentelor bune şi rele, a perioadelor faste şi periculoase e aproximativ egală la toţi – şi ea are a face cu „trezirea” noastră la noi înşine. Căci eu cred că noi evoluăm, fie că vrem sau nu, de-a lungul întregii vieţi şi că sensul acestei evoluţii este o mai mare luciditate, o mai acută conştienţă la lume şi o mai lucidă conştiinţă de sine. De aceea, cred că trebuie să avem răbdare cu noi şi cu viaţa până la capăt, căci ea ne rezervă surprize până la capăt şi după aceea.


Care sunt momentele premergătoare unui dialog cu sinele, unul în care teama de sine şi de urmările unei conştientizări sunt gata să răbufnească? Cum ne apă­răm de noi înşine şi căror pericole ne supunem, nepurtând aceste dialoguri?


Există semne care îţi pot indica cum că „ceva” din interiorul tău vrea să irupă, să se manifeste, să fie făcut conştient. Se poate întâmpla prin vise, prin imagini mentale diurne, prin obsesii verbale sau prin scurte depresii şi dorinţe de retragere din lume, în care, de fapt, un TU mai profund, mai autentic vrea să se întâlnească cu tine. Dacă în mod repetat nu-i dai curs, rişti o nevroză sau alte întâmplări psihice dezagreabile, pentru că, de fapt, „cineva” din tine vrea să apară la suprafaţa conştiinţei, vrea să crească, să evolueze. Şi e vorba de sinele tău mai conştient şi mai vast, pe care ar fi păcat să-l ratezi, căci el reprezintă sensul vieţii şi, poate, al universului.


Teama de corporalitate şi de identificare cu cei aparţinând aceluiaşi sex este mai des întâlnită la femei. Comparaţia cu ceilalţi, modelele, comentariile celorlalţi ne pot face să ne deformăm percepţia despre propriul trup până la starea de rău?
Femeile par să fie mai tributare imaginii exterioare a corpului lor, mai constrânse de anumite canoane ale feminităţii şi frumuseţii. Dar e ceva impus social, indus cultural, un „narcisism alienant”, cum s-a spus, întreţinut astăzi prin cultura imaginii de star, care ne asaltează prin toate formele de mass-media. Nici bărbaţii nu mai sunt scutiţi astăzi de această corvoadă a „aparenţei cool”, care-i o formă de alienare într-o imagine de sine dată din afară, exterioară şi falsă. Dar eu în FEM nu vorbesc, de fapt, despre o asemenea problematică, ci despre irumperea arhetipului feminin în noi, care e o imagine profundă şi veche din psihicul nostru, a unei forme de umanitate mai iubitoare, mai empatice cu restul mare al lumii şi care aşteaptă să se împlinească prin fiecare dintre noi.


Volumul FEM e construit precum un panaceu, un jurnal prozo-poetic care trezeşte rând pe rând amintirile şi corporalitatea personajului narator, în care el rememorează şi îşi revarsă stările schimbătoare. Toate aceste treceri dintr-un timp într-altul, de la o vârstă la o alta, de la un rol la un altul vindecă.
FEM e un fel de auto-ficţiune, care mărturiseşte stări şi experienţe legate de creşterea întru feminitate, de fapt, întru „adultitate” şi, în acest sens, există o dimensiune cathartică în el, care a fost imediat receptată de cititori, nu doar femei, ci şi bărbaţi! Dar FEM este şi o formă de „ficţiune spiritualizantă”, cum îi spun eu, pentru că romanul vrea să inducă şi o altă formă de identificare cu ce se relatează acolo prin vise şi povestiri, şi jurnal, şi stări extatice etc., vrea să incite, să stârnească un anume arhetip al transcenderii... Dar am impresia că acest lucru este deo-­ camdată mai puţin evident pentru cititori şi cred că el va cere un oarece timp...


Poţi iubi orice, poţi, de fapt, iubi totul?
Există momente în care se provoacă în noi o dilatare a simţurilor, o intensificare a percepţiei lucrurilor, o identificare cu lumea întreagă – atunci putem simţi că iubim totul, pentru că toţi şi toate sunt vii şi sunt „sacre” şi fac parte din noi. Există momente în care iubirea pentru un bărbat sau o femeie ne poate declanşa iubirea pentru toţi bărbaţii şi toate femeile. Există momente în care experienţa religioasă ne poate face să iubim „germenele divin” din orice persoană umană. Problema e că uităm repede, uităm mereu şi mereu aceste experienţe intense, adevărate... Şi cred că este rolul literaturii să ne-o amintească. E ceea ce-şi propune cartea FEM.


„Un om care e ascultat cu adevărat de alt om e ca şi cum ar vorbi lumii întregi”, scrieţi în deschiderea romanului FEM. Există o funcţie socială a dialogului, a repunerii unei persoane într-un mediu viu, activ, prin acest fapt normal, al ascultării de către un interlocutor? Către ce duce reversul?
Când am scris fraza de mai sus, am avut în vedere un schimb autentic de substanţă umană între doi convorbitori, ceea ce se întâmplă destul de rar. De cele mai multe ori, un om nu vorbeşte din eul lui profund, fragil şi ireductibil, ci din unul dintre multele euri care-l alcătuiesc şi îl circulă. Iar cel care ascultă nu ascultă nici el din eul lui adânc, primitor şi compatisant, ci din unul dintre eurile superficiale, fragmentare, care îl alcătuiesc şi îl circulă. Numai în clipe rare, când cei doi coincid empatic în deschiderea lor interioară, se întâmplă acea stranie impresie că, de fapt, un om vorbeşte întregii umanităţi. Sau că umanitatea îşi vorbeşte sieşi, de la om la om. Pentru că în fiecare dintre cei doi se atinge un vârf concentrat al uma­nului sau un abis de veritabilă umanitate. Dacă acest lucru nu ni se întâmplă măcar de câteva ori în viaţă, ceva important din noi se poate chirci, se poate evapora, pentru că nu a „degustat” această experienţă esenţială care să-i dea adevăratele repere posibile ale propriei lui umanităţi. Dacă nu avem astfel de dialoguri în viaţa reală, le putem găsi câteodată în cărţi.


Volumul FEM se dezvoltă sinestezic, momentele şi stările personajului narator trec unele într-altele, acesta se descoperă în faţa cititorului. „De ce doar anumite momente ne bântuie, revin, ne electrizează memoria?”
Este întrebarea-cheie a cărţii, pe care o lansez repetat cititorului, presărând tot felul de semne şi urme prin text, ca o enigmă care-şi conţine încapsulat răspunsul. Cred că este evident pentru fiecare om că memoria noastră selectează aparent întâmplător anumite momente stranii, intense, care o bântuie sau o înflăcărează, după o regulă psihică care ne scapă, dar pe care o putem descrie şi chiar intui. E ceea ce vrea să sugereze, să „moşească” romanul FEM. Căci din însumarea acestor momente intense, aparte, se alcătuieşte finalmente „imaginea esenţială” a vieţii noastre, savoarea unică şi delicată, timbrul de nerepetat al fiecărei existenţe individuale, acea mică „nuanţă” care suntem fiecare din noi din umanul complet, din „omul universal” şi care poate că rămâne după noi într-o memorie intemporală a speciei.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul