Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Micul Prinţ: mic, mic de tot

        Ana-Maria Nistor

Când montezi un spectacol, e de preferat să ai clare măcar câteva probleme: de ce alegi textul, ce vrei să spui cu el şi cui te adresezi. Asta, din pornire. Apoi, mai vin alte nuanţe şi fineţuri care uneori ajută, altădată complică ecuaţia, după caz. Nu vreau să ţin aici un curs de regie şi mă opresc la timp, înainte să devin didactică. Însă, câteodată, aşa simt nevoia să întreb de ce şi pentru ce...


Dar de unde intrigarea mea? Nimic mai simplu: de la o oră petrecută în Sala Studio a Teatrului Odeon la spectacolul Micul Prinţ, după Antoine de Saint-Exupery, în regia lui Carmen Lida Vidu. Gata. Am spus-o dintr-o răsuflare, ca să fie totul clar dintru-nceput. Am asistat alături de o mână de spectatori – copii şi oameni mari – la un soi de spectacol care se dorea a fi multimedial. După ce aceeaşi regizoare şi-a mai încercat o dată norocul cu un alt melanj de actorie şi proiecţii la Teatrul Naţional cu Privighetoarea şi trandafirul, acum reia deja verificata „reţetă”, pe care o aplică pe un text literar şi mai prost adaptat pentru scenă decât cel al lui Oscar Wilde. Rezultatul: alt audiobook vizual, plictisitor şi fără niciun iz de artă dramatică. Dacă textul era spus în acelaşi ton sfătos, pe-ndelete, de aceiaşi actori, dar cu scopul de a adormi copiii cu o poveste frumoasă şi totul ar fi fost înregistrat pe un CD audio, iar spectacolul ar fi devenit, astfel, unul radiofonic, cred că ar fi fost o alegere cu mult mai fericită. Dar aşa, la teatru, eu, spectatorul – copil sau om mare –, vin nu doar să aud un text, ci să văd un spectacol. Iar, în cazul de faţă, spectacolul lipseşte cu desăvârşire.


Scenografia e corectă – plăcută la început, obositor de statică pe parcurs, în rezonanţă cu textul care curge şi tot curge, monocord şi monovalent ca o placă veche de patefon, agasant şi dezlânat. Insta­laţia de lumini e, poate, cel mai spectaculos element al spectacolului – 41 de becuri, împrăştiate sub formă de stele, atârnă din tavan şi pâlpâie intermitent... feeric. Dar de prisos. Micul Prinţ – Alexandru China Birta – se tot roteşte şi învârteşte printre becuri, le leagănă şi le înconjoară şi vorbeşte cu celelalte personaje proiectate pe patru nori pufoşi. Şi asta, o oră întreagă, pe acelaşi ton egal, incantator, obositor, plictisitor. N-am înţeles exact dacă este un spectacol pentru copii sau pentru adulţi. Sincer, cred că nici pentru unii, nici pentru ceilalţi, întrucât laolaltă ne-am foit pe scaune şi de pe un cot pe altul.


Dacă e să vorbim de jocul scenic (vezi vocile şi chipurile din proiecţii), nu îl pot discuta decât la pachet; toţi actorii îşi deapănă monologul cu precizie de metronom, fără strălucire şi fără a interpreta propriu-zis. Există două abateri care deranjează şi mai mult în contextul dat: Jeanine Stavarache este un Trandafir mult prea lasciv, care duce cu gândul la o relaţie nu tocmai ortodoxă cu Micul Prinţ şi, a doua, Gelu Niţu, care accentuează atât de gros faptul că joacă un şarpe, adică personajul negativ, încât am observat cu ochiul liber cum mai binele e duşmanul binelui. Dacă subit aş deveni indulgentă, aş putea spune că Rodica Mandache este o apariţie de bun augur în rolul de Vulpe. Dar nu am s-o fac, deoarece a fi just şi corect jucând de unul singur într-un spectacol fragmentat şi prost croit este departe de a fi o performanţă. Florin Zamfirescu e un povestitor carismatic care îţi reţine cu uşurinţă atenţia şi vocea lui te captează – dar asta doar în primele cinci minute. Când şi restul spectacolului se desfăşoară în aceeaşi notă, până şi bunăvoinţa oboseş­te... Iar copilul are o singură mare calitate: el este Micul Prinţ – imaginea ideală a personajului lui Antoine de Saint-Exupery, ieşit din desenele cărţii şi poposit pe scena Odeonului. Cu asemenea date native, îi este suficient de lejer a spune cu răbdare şi cuminţenie un text care nu ştiu cât de bine i-a fost descifrat.


Şi ar mai fi ceva: din aceeaşi serie de nedumeriri din categoria „Ce caută neamţul în Bulgaria?”, întreb şi eu: ce caută imaginea din ce în ce mai însângerată a Micului Prinţ în proiecţie în momentul dialogului cu Trandafirul? Am înţeles că micuţul are inima frântă – mi-o spune Saint-Exupery. Dar de ce combini imagini desprinse dintr-un joc de tip shooter sângeros într-un spectacol diafan cu o atmosferă de linişte şi pace onirică? Doar pentru că poţi?


Apoi, ar mai trebui amintit un lucru: nu orice spectacol în care există proiecţii este multimedial. Tehnic vorbind, da. Dar, din punct de vedere artistic, inventăm roata. Când în lume se joacă teatru cu holograme şi un singur personaj e multiplicat în sute de apariţii, noi ne bucurăm la patru panouri în formă de nori, pe care apar capete de personaje vorbitoare. Şi avem pretenţia că facem o nouă formă de teatru. Inovăm şi introducem un alt palier al muncii actorului. Între noi fie vorba, inventăm roata care, de fapt, nici roată nu e, ci o scândură şchioapă sub formă de cerc. Da, se învârte, dar cam greoi şi cu opintiri, pe când alţii se dau de mult cu segway-ul.


Ce concluzii ar mai fi de tras? Ce să mai spun? Deja am impresia că am spus prea multe despre un spectacol care are atât de puţine de spus. Unele texte sunt făcute să rămână literatură sau măcar, dacă sunt urcate pe scenă, e cazul să existe o dramatizare care să respecte regulile artei dramatice. E mai mare păcatul să masacrezi un text valoros şi nici măcar să nu-ţi dai seama că singur îţi faci un deserviciu montând ceva care te depăşeşte. Iar când vine vorba de noutate şi bariere dărâmate, cred că ar fi bine să tragem aer în piept şi avem răbdarea şi modestia de a mai arunca o privire şi în curtea vecinului. Asta, ca să nu devenim penibili.



Micul Prinţ
după Antoine de Saint-Exupery;
regia Carmen Lida Vidu;
scenografia: Constantin Ciubotariu;
cu: copilul Alexandru China Birta
(şi apariţii video), Florin Zamfirescu, Rodica Mandache, Gelu Niţu, Jeanine Stavarache, Mugur Arvunescu,
Mircea Constantinescu, Ioan Banţiaş,
Mircea N. Creţu, Laurenţiu Lazăr,
Pavel Bartoş, Tudor Breazu;
Teatrul Odeon Bucureşti

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul