Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Manolescu īn tricou şi blugi

        Horia Gārbea

Cred că nu există autor contemporan pe care să-l fi recitit mai des decīt pe Nicolae Manolescu. Īncă īnainte de 1981, anul īn care l-am cunoscut la Cenaclul de Luni, eram fascinat de precizia şi supleţea scrisului său. Īn 1982 a apărut volumul Teme 3, īn care criti­cul publica şi povestiri, dar nu am īndrăznit să-i cer doritul autograf decīt după vreo 28 de ani. Recent, aşadar, autorul a scris pe exemplarul de la Cartea Romānească, din străvechea colecţie critică-eseu, devastat de recitiri şi īmprumuturi, īncheiate, din fericire, cu restituiri: „Elevului H.G. din clasa...”. Ce-i drept, īn relaţia mea de cititor cu Nicolae Manolescu am rămas elevul clasei a XII-a C, care explica la orele de romānă īn ce const㠄ionicul” cu aplicaţie la Patul lui Procust. Īmi dau seama cu stupefacţie că īn 1982 liderul Cenaclului avea vīrsta mai mică decīt a mea de astăzi.


Toate prozele şi fragmentele de jurnal cuprinse azi īn Poveşti pentru oameni mari şi care īnsumează respectabila cantitate de 330 de pagini īmi erau cunoscute. Le-am recitit, īnsă, cu aceeaşi privire de cititor plezirist, nu de „critic”, bucuros că nu trebuie să le mai culeg din volumele de „teme”, mereu rătăcite pe rafturi diferite şi aflate īntr-o stare tehnică de nedescris. E uimitor cīt de puţin, totuşi, a scris Nicolae Manolescu īn genul pe care īl cunoaşte atīt de bine şi pe care, cīnd are chef, destul de rar adică, īl practică magistral.


Sīnt, īn literatura noastră, texte faţă de care mi-e greu să m㠄obiectivez”, pentru că afinitatea faţă de ele e prea puternică. Aici intră autori diferiţi: Creangă, ambii Caragiale, Camil Petrescu – dramaturgul, G. Călinescu – romancierul, Arghezi ca prozator, triada Preda-Barbu-Dumitriu, Cărtărescu din Visul şi Levantul şi alţi cīţiva, precum şi Nicolae Manolescu din Teme. Foarte interesantă şi benefică mi s-a părut această separaţie a „temelor” īn proză-jurnal şi „teme literare”, volum aparte, publicat la Polirom cam īn acelaşi timp cu Povestirile... Puse astfel, prozele profesorului capătă o altă pondere. Īmi pot imagina un cititor tīnăr neştiind prea bine cine e Nicolae Manolescu şi descoperindu-l īntīi ca autor de ficţiune. Sīnt sigur că un asemenea cititor, găsind ulterior Arca lui Noe, Istoria critică... şi cīte altele a mai scris, nu-l va „trăda” pe prozator īn favoarea criticului.


Eu văd că lui Nicolae Manolescu proza īi şade bine, aşa cum cred că, de fapt, capodoperele sale se află īn Teme, intrīnd aici şi proza, şi consideraţiile pe marginea literaturii. E nevoie de un anumit curaj faţă de tine īnsuţi să dai preeminenţă acestora īn raport cu Istoria..., cu Arca... sau cu Despre poezie. După cum nu-i uşor să recunoşti, fie şi īn tine, că, faţă de īnsăşi Istoria literaturii romāne..., G. Călinescu e mai „bun” īn Cronicile mizantropului. Un exerciţiu de sinceritate te obligă īnsă la aceste concluzii.


Manolescu din Teme şi mai ales din proză-jurnal este el īnsuşi mai mult decīt īn Istorie... şi chiar decīt īn Arca lui Noe, cea mai debutonată carte de critică a unei perioade istorice īn care cravata era obligatorie. Aşa cum Manolescu īn tricou şi blugi e mai autentic decīt ambasadorul īn costum negru, oricīt de firesc l-ar purta şi pe acela.


Pentru mine, relaxarea īn proză vine din substituirea imaginară a lecturii prin taclaua cu un om inteligent. De aceea īmi plac Huxley, Maugham, Călinescu mai mult decīt, să zicem, Kafka sau Orwell, ca să nu mai vorbim de crīncenii noştri tineri. Are şi cititorul dreptul la desfătarea cu vorbe. Deşi i-a consacrat recent o prefaţă drastică lui Camil Petrescu şi nici īn Istorie autorul lui Danton nu se simte prea bine, Nicolae Manolescu este structural un „ionic”, chiar cīnd apare pe plajă o sirenă la propriu, iar legătura sa cu Camil nu poate fi negată, precum nici cea cu Hortensia Papadat-Bengescu, pe care, ca să fac o glumă, dacă ar fi fost contemporani, marele critic n-ar fi ratat-o.


Ce să mai vorbim, ai noştri critici, cīnd scriu proză, dau dovadă de excelenţă. S-o luăm de la Ibrăileanu, sărind, eventual, peste Lovinescu, spre Călinescu şi să ajungem la frumoasele Istorii insolite ale lui Crohmălniceanu, la proza scurtă a lui Alexandru George, la Florin Manolescu şi, iată, la poveştile lui Nicolae Manolescu. Nu este, oare, Daţi-mi un sfat, monologul unei femei deştepte, dar prinse īn vīrtejul unei relaţii ciudate care o tīrăşte spre căsătoria neaşteptată, nedorită, dar inevitabilă cu un veterinar, o bijuterie īn proză? Dacă n-ar fi ar īnsemna că eu nu mă pricep la povestiri. Or, asta e chiar absurd!

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul