Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Teodoreanu, reîncărcat

        Adrian G. Romila

Recitirile reprezintă cel mai bun exerciţiu critic al unei postmodernităţi literare sceptice la revelaţii. Mai ales când e vorba de un autor trecut, de cele mai multe ori, pe rafturile secunde ale valorii – cum e cazul lui Ionel Teodoreanu. Reevaluarea lui a demonstrat cel mai bine dezideratul relativităţii canonului, precum şi mobilitatea diacronică a imaginarului şi a hermeneuticii, în general. Într-un excelent studiu, Paul Cernat îl plasa, nu de mult, pe autorul Medelenilor în „arca marilor vacanţe”, sub auspiciile mai cuprinzătoare ale unui „modernism retro”, în care atmosfera prozastică era generată estetic de întoarcerea către un trecut biografic şi ficţional, deopotrivă. Spre deosebire de edificatorul capitol din eseul lui Cernat, cartea lui Angelo Mitchievici şi Ioan Stanomir, Teodoreanu reloaded (Art, 2011), se dedică subiectului pe larg, într-o tratare aproape exhaustivă, din perspective analitice proaspete. Fatalmente subiectiv, dar doldora de argumente critice coroborate, studiul scris la două mâini demonstrează, pe de o parte, că utopia arcadică a „Medelenilor” s-a confruntat, narativ, cu antiutopia lumii care l-a înconjurat pe autorul Mesei umbrelor (teza lui Angelo Mitchievici), iar pe de alta, că explorarea textelor teodoreniene per­mite, concomitent, o explorare tipologică a sindromului nostalgiei moldoveneşti (la Ioan Stanomir). Abordarea celor doi e, evident, complementară şi multiplu direcţionată metodologic. Ea combină întretăiat critica literară cu antropologia, psihanaliza, sociologia literară şi glosarea liberă, pe marginea textelor şi a recurenţelor simbolico-biografice care-l privesc pe renumitul prozator ieşean.


Subintitulat Carnavalul umbrelor, de­mersul lui Angelo Mitchievici redefineşte, prin proza lui Teodoreanu, o parte a unui tip de paseism moldovean, specific în interbelic şi unor Sadoveanu sau Eliade. E vorba de o „cultură a confortului”, „a ceremonialurilor domestice”, „a hedonismului pasabil” şi „a frivolităţii blajine”, de reconstruc­ţia literară a unei lumi trecute, mai degrabă interiorizate retroactiv decât trăite efectiv. Saga Medelenilor reprezintă, în viziunea lui Mitchievici, „perspectivismul utopic al crepuscularismului moldovenesc”, o fază a paradigmei imaginare interbelice, care, ca şi la alţi autori, se află într-o fermă opoziţie cu o modernitate care a stricat echilibrul paradisiac de dinainte de Primul Război Mondial. Melancolia structurală a lui Ionel Teodoreanu, pentru care Iaşiul ar fi un „ville abandonée”, prelungeşte un ro­man­tism antebelic cu bune rezonanţe decadente, interesat de conservarea trecutului prin simboluri narative legate de grădini, obiecte, poduri, peisaje semirurale, tipologii umane şi habitudini culturale. Toate sunt proiectate prin destinele personajelor din ciclul Medelenilor, iar perspectiva copilăriei nu deformează experienţele înspre un simplism afectiv, afirmă Mitchievici, ci le redă genuin, poetic, până la a le transforma în decor utopic, în insulă a fericirii. Prezenţa muzicii, a cinematografului, a cărţilor, a portretelor multiplică oglinzile prin care e privită, spectral, realitatea, în romanele lui Teodoreanu. Confruntat cu spiritul muntenesc al Capitalei, definit deja de Caragiale într-o formă stabilă literar, fostul iaşiot găseşte propria formulă de a-i răspunde, narativ. Printr-o viziune melancolic-idilică şi retrospectiv-nostalgică, pe de o parte, şi printr-un ethos care caută să cureţe plebeismul balcanic, mi­ze­rabilist, de cealaltă. Virtuţile de fin analist al imaginarului (teodorenian, dar nu numai) îi permit lui Angelo Mitchievici să treacă ci­clul romanesc al autorului Fetei din Zlataust prin opoziţii conceptuale psihanalitice şi antropologice (a se vedea capitolele despre evreitate, despre perechea donna angelicata-la femme fatale, despre „suflul peterpanesc” şi „fantoma scumpului Trecut”, de­spre „avatarurile speculare ale eului”, decadentism, simbolism şi neogotic), cu paralele între arte (filmul e specialitatea lui) şi for­mule literare simultane, cu relevarea con­tinuităţilor şi a discontinuităţilor inaugurate de scriitorul discutat. Medeleniul e, în cea mai mare parte, la Teodoreanu, Moldova visată şi iremediabil pierdută, o falie spaţio-temporală pe care trăirea efectivă nu a putut-o atunci cuprinde în toate dimensiunile. Abia punerea ulterioară în intrigă a reuşit, în formula unei ficţiuni nostalgice, impregnate de lirism. Avem, în opinia lui Mitchievici, „o anumită tradiţie împinsă de Ionel Teodoreanu mult în trecut”, care „trebuie să-şi desăvâr­şească extincţia, iar Moldova veche să fie restituită muzeal unei ge­neraţii incapabile să recunoască valenţele simbolico-mitologice ale trecutului”. Ramificatul „fond obscur” teodorenian nu a confirmat, într-adevăr, ulterior, impactul public pe care l-a avut antum.


Cu Cel din urmă basm, Ioan Stanomir arată, în a doua parte a studiului, cum „amin­tirea/memoria vor fi, gradual, unicele vehicule graţie cărora prozatorul va putea avea din nou acces la un nivel al propriei sale lumi pierdute”. Faţă de celălalt coautor, care-şi păstrează distanţa „ştiinţifică” faţă de subiect, Stanomir se implică în interpretarea lui Teodoreanu înarmat cu acelaşi instrumentar hermeneutic al nostalgiei. Inedită, metoda procedează la a insera în analize scurte pasaje eseistice autobiografice despre îndepărtarea de universul unei copilării moldave, apropiate, ca atmosferă, de medelenism. „Căci moldovenismul”, afirmă Stanomir, „ca invenţie a modernilor, este, înainte de toate, un semn al melancoliei şi o asumare a marginalităţii creatoare. În faţa unui avans implacabil al progresului (iar progresul înseamnă Bucureştiul şi apoi o Românie Mare, în care Moldova pare că îşi găseşte cu dificultate locul), Moldova reabilitează un cult aparent desuet al culturii, dominat de o sensibilitate care amestecă, deconcertant, ironia critică şi elanul regresiv”. Atent la receptarea marginală a lui Teodoreanu, în posteritate, în ciuda succesului, în epocă, Ioan Stanomir caută o reabilitare a prozatorului nu atât pornind de la operă, cât investigând articulaţiile unei sensibilităţi specific moldoveneşti, precum şi dimensiunile unui spaţiu cultural diferit, cel puţin la nivelul asimilării modernităţii, de cel muntenesc. Demersul său merge, astfel, mult dincolo de stricta abordare a textelor narative teodoreniene. Excedat de idealul unei modernizări rapide, propuse, ideologic, de Lovinescu, Teodoreanu va resimţi din plin centralizarea excesivă, politică, administrativă şi culturală a Bucureştiului, în epoca de după 1918. Într-o provincie secătuită de forţe creatoare, afirmă Stanomir, Teodoreanu se va lăsa dominat de sentimentul unei marginalităţi intelectuale care a caracterizat dinamica mentalitară a României întregite. De aceea, „fragmentarismul, pasiunea calofilă, seducţia spaţiilor mici şi pulsiunea arcadică sunt factorii ce modelează, în prelungirea simbolismului, textele lui Teodoreanu”. Cheia biografică e relevantă, căci ea contribuie din plin la realizarea unui „cronotop arcadic” al medelenismului, funcţionabil după o logică fantasmatică şi creat aproape exclusiv dintr-o memorie simbolică. Prin adeziunea la o sensibilitate regională şi profund paseistă, creatorul Medelenilor a încercat să facă de toate, în proza sa, şi educaţie sentimentală (una revolută), şi metaroman, şi aproximare a destinului Moldovei. Sensibil la rezonanţa timpului inexorabil (paginile impresionante despre copilăria la bunici, într-un Focşani la fel de arcadic ca şi Medelenii, o dovedesc, cu prisosinţă), Ioan Stanomir vede, în opera lui Teodoreanu „o meditaţie în marginea morţii şi timpului, o căutare a unui fir al continuităţii în economia unei lumi schimbate de istorie”, o refacere a unui cosmos familiar, altădată inteligibil şi ordonat. „Medelenii urmează un traseu al dezvrăjirii universului. Iluziile sunt abandonate şi ceea ce rămâne este revelaţia unei imposibile reveniri către Arcadia. Singura cale de acces către sunetele şi culorile unui trecut prăbuşit este memoria ficţiunii. Pe o cale ocolită, Teodoreanu este în căutarea propriului său timp pierdut”. Scriind despre Teodoreanu, Stanomir recunoaşte că a scris despre sine, căutându-şi copilăria şi adolescenţa, ieşite de mult din orizontul paradisiac al fericirii moldave. Ca în cazul autorului Medelenilor, şi în cazul său „singura formă de memorie autentică este visul”. Numai acolo mai poate fi regăsită o Moldovă imaginată, făcută, anamnetic, reală prin poveste.


Privit prin ochii celor doi tineri critici, Ionel Teodoreanu îşi capătă, în sfârşit, locul pe care l-ar fi meritat, oricum, în posteritatea neo­romanticilor târzii ai prozei româneşti. Angelo Mitchievici e cinemascopic, pasionat de decadenţă, mitanaliză şi conivenţe între tipologii simbolice. Ioan Stanomir e medelenizat la propriu, atent la jocul subtil dintre euri, dintre măştile naratorului şi spectrul autorului. Cartea lor e unul dintre cele mai bune volume de critică literară, din ultima vreme, şi va rămâne un reper bibliografic indispensabil în înţelegerea renumitului prozator. Cât despre probarea calităţilor literare ale coautorilor, nu mai era nevoie, ele se cunoşteau de mult.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul