Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Adio, fotbal românesc!

        Constantin Stan

Promisesem (şi, în fapt, îmi promisesem) să nu mai scriu o vreme despre amărâtul nostru de fotbal. M-am dus către alte sporturi, m-am dus către întreceri europene (cum a fost Roland Garros-ul) – am şi scris despre acest fenomenal tenismen uman care este Federer –, dar inclusiv la scară largă europeană, mondială este un moment fad, în fapt este un an al pregătirilor pentru viitoarele întreceri ce polari­zează atenţia tuturor: olimpiada, campionatul european sau mondial. Apoi, turneul sud-american al Naţionalei a căpătat brusc o semnificaţie aparte. Până în apropierea jocului cu Paraguay nimeni nu a suflat o vorbă (sau nimeni din informata noastră presă sportivă) despre cât de important e meciul acesta. Ceea ce părea un voiaj de mică plăcere prin ţinuturi exotice s-a revelat brusc ca fiind un fel de baraj de cali­ficare, în fapt o poziţionare a noastră în urnele din care se vor extrage grupele de calificare pentru mondialele viitoare. Nici Federaţia nu a dat semne că ştie cât de important e jocul nostru cu Paraguay, trimiţând în America de Sud o divizionară cu jucători de perspectivă, de vagă perspectivă, cu antrenori încropiţi. Ce mai – era o călătorie de plăcere, exotică! Meciul cu Brazilia l-am considerat eu însumi un amical, onorant, dar numai atât: un amical pe care nu trebuie să pui preţ. Nu l-am văzut în direct, m-am uitat la reluări cam fără nicio reacţie. Când am înţeles că jocul cu Paraguay este cu totul altceva, m-am trezit la ora unu noaptea să văd în direct ceva important pentru viitorul Naţionalei. Nu mai era un amical. Atitudinea jucătorilor şi a antrenorilor trebuia să fie cu totul alta, era asemenea unui meci, sin­gurul, nu cu tur-retur, de calificare. Şi am văzut! Am văzut neputinţa fotbalului românesc. Ceea ce mediocrul nostru campionat mai ascunde, aici s-a pus pe tapet fără nicio îndoială. Jucăm prost, foarte prost. Avem jucători cu o tehnică extrem de aproximativă, jucători de care mingea se loveşte ca de gard, jucători care păreau în cele mai multe situaţii că se află pentru prima oară pe un teren mare de fotbal, iar ei, obişnuiţi cu miuţele, nu ştiau unde să se aşeze şi pe unde e propria poartă. Marii noştri mingicari, tehnicienii fără pată din campionatul nostru – Zicu şi Tănase –, nu au reuşit o preluare, o pasă ori un dribling. Că nu se omoară cu alergatul în campionat e una, dar să te arăţi în America de Sud ca unul care nu prea ştii să loveşti mingea e cu totul altceva. Felul în care Zicu a lovit mingea la una dintre puţinele faze în care am fost în careul paraguayenilor este de un umor extrem de trist, de disperant. Iar Zicu este nici mai mult, nici mai puţin decât golgheterul campionatului proaspăt încheiat! După felul în care a jucat Naţionala României, înfrângerea cu doar 2-0 este un noroc, un mare noroc. Sud-americanii ne puteau da o căruţă de goluri, dar fie le-a fost milă, fie că după 2-0 concentrarea lor a scăzut, mai atenţi fiind la spectacol decât la scor. Vrăjeala cu golul anulat în ultimele secunde României nu ţine decât în faţa proştilor. Ne-am întors –sau ne vom întoarce – acasă fără să fi dat vreun gol, fără să fi arătat cât de cât că ştim să jucăm fotbal, măcar din plăcere, dacă nu din pricini meschine de rezultat.


De ce a acceptat Federaţia demisia lui Luc cel mic chiar înaintea turneului sud-american? De ce a acceptat ca o bună parte din fotbaliştii cât de cât mai răsăriţi să dea cu flit Naţionalei şi să se ducă în vacanţă? Haosul din fotbalul românesc este desăvârşit. Oficialii Federaţiei aruncă pisici moarte către un viitor foarte, foarte îndepărtat: ne pregătim pentru anii 2014-2016, deci, până atunci, experimentăm, testăm jucători, antrenori, corpuri medicale, ghete sau tricouri. Pe acest fond de nesimţire, Luc cel mare, tatăl lui Luc cel mic, vine şi ne zice de la obraz: România mai are 80 la sută şanse de calificare. Adică, bă proştilor, fiu-meu v-a lăsat o situaţie nemaipomenită, dacă nu vă calificaţi e vina voastră, nu a bietului băiat. Cu nici jumătate din punctele puse în joc până acum în grupa noastră de calificare câştigate, pe un loc patru în grupă, şansele României de a se califica nu puteau fi decât de 80 la sută! Asta vrea să însemne – calificare – că trebuie să ne clasăm pe locul I, pentru că locul II duce la un baraj pe care nu e chiar atât de sigur că-l şi trecem! Doamne, Dumnezeule, pe ce lume trăim?! Pe ce lume trăieşte domnul Lucescu să emită astfel de aberaţii? Acel 3-0 cu Bosnia – de care deja se vorbeşte ca de un blat ordinar – le-a umflat muşchii celor din familia Lucescu, le-a întunecat mintea şi le-a crescut respectul de sine la cote alarmante: numai ei sunt deştepti, talentaţi şi salvatorii neamului. Bieţii de noi, jalnicii de ei!

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul