Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
0
Premii

   
Cautare dupa nume autor

De vorbă cu autorii

        Alexandru George

(continuare)


 


Aşa cum am dovedit-o prin  numeroase articole, ba chiar şi cărţi, ca să nu mai vorbesc de invervenţii sau expozeuri la întruniri de cerc sau mai largi, m-am dovedit un observator atent şi îngrijorat al celor  petrecute în literatura noastră în ultimii aproa­pe douăzeci de ani de la Eliberare. N-am omis să-mi exprim bucuria faţă de marile avantaje ale noului regim pe care, alături de mulţi alţii, l-am socotit, pentru bune motive, revoluţionar, cuvânt greu, luat în deşert de mulţi, căci acoperă o realitate imprevizibilă, cu efecte ine­vitabil neprevăzute şi chiar ne­plă­­cute.


În perioada post-decembristă s-a eliminate Răul cu majusculă, dar nu a început să  curgă Binele, aşa cum crezuseră naivii: imaginea unui robinet pe care l-am fi închis pentru a lăsa pe celălalt să curgă eu am mai folosit-o şi nu şi-a pierdut actuali­tatea, pentru că, treptat, complexitatea situaţiei s-a impus pentru toată lumea cu forţa evidenţei; că nu trebuie să ne  întunece bucuria pentru marele câştig pe care-l puteam constata: a sosit momentul Adevărului, singurul care validează trecutul şi constituie te­meiul Viitorului în care e în­dreptăţit să spere oricine.


În mod firesc pentru un regim de libertate, aşadar din ce în ce mai liberal, Statul îşi pierde preponderenţa, ba chiar şi rolul de îndrumător al culturii, rămânându-i cel de spri­jinitor, pe care, printr-un reflex al sclavilor, care s-au acomodat în comunism, unii îl doresc şi acum fără a-i evalua riscurile. Desigur că nu ne putem lipsi de Stat, care gestio­nează o parte considerabilă din avuţia naţională, dar ce se poate „da“ pentru cultură (ah, acest cuvânt!) e limitat şi nesigur, con­di­ţionat şi suspect.


În clipa de faţă, orice guvern aflat la putere influenţează media prin Televiziunea şi Radiodifuziunea Naţională, moştenite de la comunism (şi, mai departe, de la regimurile dictatoriale de tip Carol al II-lea şi Antonescu).Tehniceşte cel puţin, nici o iniţiativă „particulară“ nu le poate concura; amărâţii producători de bunuri simbolice se îndreaptă spre ele şi le asaltează cu rugăminţi, cu reproşuri, cu critici. Mai de curând, au izbucnit unele conflicte pe care le-a comentat pasional mai ales presa culturală (Din cauza decalării articolelor mele din „Luceafărul“ scrise înainte de conflictul care intră în subiectul lor, n-aş vrea să se creadă că mă institui în arbitru sau judecător; obiecţiile mele actuale privesc situaţia celor două instituţii care nu  mi se pare că ar trebui evocate fără restricţii, doar pentru că au avut o anumită prestaţie onorabilă în defunctul regim). Atât Radiodifuzinea, cât şi Televiziunea sunt nişte arme redutabile de propagandă în mâna unui regim necontrolat măcar de opinia publică (aşa cum se întâmplă în lumea literară prin pluralismul care face de neconceput monopolul cuiva, oricât de puternic) sau atenuat măcar prin lege, cum a fost cazul la noi în perioada iliesciană, a neocomunismului. Dar nimic mai mult decât Televiziunea Română sub Ceauşescu nu probează mai clar imbecilitatea acestuia, care n-a ştiut să se folosească de ea: a aservit-o celei mai grosolane şi chiar ridicole proslăviri a propriei persoane, în loc să se folosească inteligent de o armă subtilă. El se satisfăcea din plin cu urletele stadioanelor, care-l aplau­dau şi-l omagiau prin tumbe şi sal­turi ritmice, în cel mai bun caz cu fâlfâit de eşarfe şi de steaguri.


Din informaţiile mele ştiu că „unii tovarăşi“ mai apropiaţi i-au atras atenţia asupra reducerii programelor TV la câteva ore zilnic, în timp ce omoloagele lor din ţările frăţeşti aveau prestaţii mult mai extinse şi mai variate. Se spune (ceea ce mie nu-mi vine să cred) că dintre apropiaţii Tovarăşului, unul i-a spus că, în Ardeal, în special cei din vecinătatea graniţei cu Ungaria, au început să (re)înveţe ungureşte pen­tru a se delecta cu emisiunile de acolo care-i pun în legătură cu Bel­gradul, cu Praga, Viena, cu Republica Democrată Germană. Ceauşescu ar fi răspuns că or fi mai  restrânse programele noastre, dar sunt mai… educative!  Să mai adaug de la mine că nefericiţii locuitori din Câmpia Dunării, inclusiv cei din Bucureşti, se străduiau să capteze emiţătorul secund al bulgarilor pentru transmisiunile sportive, de unde limba română s-a îmbogăţit cu multe, graţioase vocabule precum naruşenie (neregularitate), jălb carton (cartonaş galben), faulira (a faulta).


Din surse mai sigure, am aflat că acelaşi genial conducător al ţării  şi al programului în folos propriu şi al familiei sale era cât pe ce să elimine transmisiunile sportive atunci când a ajuns la putere absolută (după 1975) sub cuvânt că îi distrăgea pe oamenii muncii de la efortul în producţie  şi cu greu a cedat în faţa argumentului că TV îi readuce pe bărbaţi mai ales duminica în căminul familial. Istoria Televiziunii Române este expresia imbecilităţii lui Ceau­şescu şi asta s-a constatat în ultimele apariţii care i-au fost fatale, chiar şi atunci când a vrut s-o „dreagă“ printr-o emisiune TV falsificată.


Televiziunea e o artă a imaginii, dar şi una care presupune o societate transparentă în care orice cetăţean, de la vlădică la opincă pot fi abordaţi şi înfăţişaţi firesc, poate chiar în momente neplăcute. În comunismul de toate speciile totul e secret, pe măsură ce urci în vârful piramidei, cei din vârf apar numai pozând sau dând ordine, niciodată dezbătând în colegialitate şi contradictoriu cu alţii. Supuşilor li se comunică „hotărârili“. În toată perioada comunistă şeful suprem, în atitudini  degajate, nu apare decât ca un condiment za­haros într-o imensă peltea monotonă.


Şi totuşi, aşa cum spuneam, televiziunea noastră a pornit destul de bine pentru lipsa de experienţă a românilor în materie, tehnica rudimentară, dirijismul nefast „de sus“. Teleenciclopedia, Telecinemateca, unele seriale şi reportaje din lumea care era altfel decât a noastră au rămas în memoria cetăţenilor care le-au  receptat ca pe nişte mari surprize. Evident, cu speranţa că ele se vor continua, programele se vor extinde, tehnica se va perfecţiona, secvenţele distractive şi dacă vrem educative să câştige teren.


...Dar n-a fost aşa, după aproape trei decenii, după aparente mari eforturi de dotare, ea nu se depărtase prea mult de punctul iniţial, întocmai cum altă mândrie a regimului (cu efect asupra populaţiei), automobilul Dacia s-a fabricat decenii de-a rândul, fără să ţină pas cu vremea şi cu marile progrese ale omoloagelor sale din Occident, televiziunea în culori era ca un vis satisfăcut de nenorociţii de români printr-o  „programare“ care dura  indefinit. Dar „era bine“ şi-n comunism, s-au făcut multe lucruri „bune“, ceea ce admit şi eu, cu condiţia să se precizeze când şi cum.


Felul jalnic  în care a evoluat te­leviziunea română reprezintă exem­plul enorm, aproape fără comparaţie, că regimul din România nu se putea reforma – de fapt, după părerea mea, nici nu urmărea să o facă. Autoritarismul, stilul de comandă, obtuzitatea, blocarea din teama de a nu greşi, paralizia faţă de orice iniţiativă novatoare au dat rezultatele aşteptate.


Voi semnala un caz între mai multe, dar de oarecare notoritate: excluderea lui Cristian Ţopescu din programe printr-un ordin transmis de Tovarăşul (după cum se pare, de Tovarăşa); era vorba de un personaj popular, un profesionist mediocru, dar pasabil care în figuraţia televiziunii putea să apară ca un luceafăr:  comentator şi reporter la toate sporturile (unde n-avea cum să se priceapă), caz de neconceput  în alte ţări, chiar din „lagăr“. În schimb, a făcut o carieră fabuloasă un funcţionar de la TV, care în  nici un caz nu era indicat să apară în faţa pu­blicului: un ins cu o dicţiune defectuoasă care mai mult mormăia decât vorbea exprimându-se greu şi bolnăvicios, dar care, cu râvnă şi inteligenţă, s-a impus prin nişte  emisiuni muzicale in vivo, aproape singurele care concurau prin prezenţă cu prestaţia celor politice. El organiza nişte „discuţii“ în timpul cărora nu lăsa pe interlocutor să scoată o vorbă, el  umplând ore întregi un program, care ar fi trebuit să fie muzical, cu propriul discurs care nu era însă lipsit total de interes, dar nici totdeauna oportun (Iosif Sava a inaugurat sistemul, păstrat cu sfinţenie de urmaşi, de a nu preciza cine îi  sunt interlocutorii pe parcursul emisiunii, decât la început, cei care nu îl  prindeau urmau să se informeze din alte surse – dovada cea mai  crasă de nonprofesionalism pe care eu i-am semnalat-o într-o unică ocazie, când, nu la TV, am putut să-i spun ceva).


Era, totuşi, o emisiune vie, cum erau şi spectacolele sportive cu evoluţie şi rezultate imprevizibile, excepţionale la o instituţie care ocolea în transmisiunile directe altceva decât textele pe care ni le livrau citind Cornelius Roşianu sau Paul Şoloc, acesta din urmă un tip mai degajat, cu oarecare aplomb, cu o minimă elocuţiune spontană, care ar fi trebuit să fie obligatorie la instituţia unde lucra.


Numai că nu de asta avea nevoie Partidul, ci de figuri din galeria ororilor C.C-ului, tovarăşi şi tovarăşe de nădejde.


Aşa s-a putut populariza ca personalitate proeminentă un ins pe care nici o televiziune din lume  nu l-ar fi lăsat să intre într-un studio al ei ca să se  adreseze privitorilor: Tudor Vornicu, un tip masiv şi încruntat, cu o figură şi o expresie ovală care nu sugerau intelectualitatea, căci vorbea împleticit şi bolovănos, tărăgănat şi uneori fără gramatică, dar mai ales avea o privirea lunecoasă, fugace, căutând în lăturea, ca şi cea a lui Iosif Sava, la fel de contraindicat din acest punct de evdere. Tudor Vornicu arăta ca un om stânjenit de lumină, cu o grimasă retractilă permanentă, ca şi cum ar fi fost înţepat de lumina proiectată asupra lui, clipind des, fără să se uite la spectator, ferindu-se de parcă s-ar fi apărat de o muscă inoportună.


Şi totuşi, acest om care ajunsese director de programe, a lăsat amintiri bune printre colegi şi subordonaţi, dovedind că, şi în cazul lui, te scuză de orice aria „au fost şi lucruri bune în comunism“.


 

P.S. Pentru a măsura nivelul la care se pot înălţa „vocile din public“, acum, după Eliberare, să spun că s-a cerut de către admiratori ca localitatea din Moldova unde s-a născut Iosif Sava să poarte numele marelui animator.

 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul