Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

O întrupare a feminităţii

        Dan Cristea

După un volum de versuri cu multe stridențe pamfletare, atentând uneori, prin miza joasă, la vocea lirică a poeziei (Vânt, tutun & alcool, 2008), Nicolae Coande vine cu o nouă culegere de poeme care are darul să pună lucrurile la punct, pe calea cea bună, arătând un poet, cel pe care îl știam, al imaginilor anarhice și al asocierilor bizare, dar exprimând deopotrivă forță și pasiune în conturarea enunțului poetic. Nici din această carte nu lipsește însă o pornire contra, esențială s-ar putea spune declanșării discursului liric la Coande, un accent de împotrivire, așadar, o nuanță de sfidare aproape irepresibilă. Poetul însuși se numește pe sine „Neînțelegătorul“, avertizând în același timp cu imposibilitatea comunicării pe confrații prea dedați cantității de hârtie scrisă  („Poeților care scriu un metru de cărți, mai nimic nu le pot spune,/ au plecat cândva și au ajuns undeva“), pe cei cu „mutre de falsificatori“, fabricanți de „versuri șchiope mâzgălite“ sau consemnând sarcastic, în alt loc, „nereușita diegeză a criticii scălâmbe – unii ce scriu dar nu scot sabia“. Coande își trasează, de altfel, și un mic portret de autor, nu atât al unui nonconformist, cât unul al unui ins așezat oarecum pieziș în ordinea lumii: „Incredibil singur în viață … mă cred artist beau alcool mort și scriu/ în așteptarea unei religii micuțe“; sau: „Culcat pe un cuțit în camera mea/ parcă nu sunt pe pământ,/ am vorbit poezie din tinerețe,/ provizii pentru anii când frigul/ se va năpusti peste minte“; ori: „Știu că nu am dreptul să fiu mai singur/ decât restul oamenilor/ Puțina decență de pe lume e păstrată în pumnii cei mai mici“. Poetul se consideră a fi un „neștiut“, un „solitar“ („despre singurătate și spaimă aș fi vrut să vorbesc“), un anonim „care nu face diferența între cele gândite și cele adevărate“, ultima caracterizare având menirea să ne atragă atenția că odată intrat pe tărâmul mentalului, al ficțiunii, creatorul părăsește realitatea, dar nu verosimilul. Cât privește viziunea lumii din  versurile lui Coande, referința la „cruda realitate“ sau imaginea „răului“ care „merge pe pământ/ cu pielea bătrână a omului sub tălpi“ furnizează câteva indicii asupra decorului dramatic în care poetul își așază meditația sa despre dragoste și feminitate.


Într-un mod care se vrea altfel și care conține, implicit, și o anume situare polemică vis-ŕ vis de poezia de dragoste, își concepe poetul versurile din ultima lui culegere de poeme, subintitulată, fără ezitare, „versuri de bărbat“, ca pentru a elimina astfel orice gând de apropiere de seducțiile vreunui posibil itinerar croit pe dulcegăriile amorului. Cum ne avertizează, de altminteri, și titlul cărții (Femeia despre care scriu), în poemele din volum nu este vorba de o „femeie“ a sentimentelor, de o poveste de dragoste cu un personaj particularizat, ci de o femeie-personaj, născută din scris, din ficțiunea literaturii, precum o întrupare a feminității în genere („nu fac decât să umplu o femeie cu alte femei“). Nu există astfel nici un poem declarativ sau confesiv cu adresă directă, ci doar referința textuală la femeia din „paginile mele umile“ sau la umbra de femeie care s-ar ivi „în deschizătura unei pagini unde se vorbește despre cum mersul tău spune ce toamnă ori ce soartă vom avea“. Aerul de impersonalitate (inclusiv folosirea persoanei a treia), care lasă lucrurile să plutească în mister în ce privește identitatea personajelor, domină în multe poeme, așa cum se întâmplă în această frumoasă și indecisă evocare a unui cuplu despre a cărui soartă suntem invitați să emitem doar ipoteze de natura posibilului: „Acest bărbat îngândurat merge pe stradă/ cu un buchet de flori pe care nu le putem vedea,/ nu știm ce sunt deci,/ dar putem ghici în tremurul degetelor că ea/ le iubea,/ poate că îi aminteau de copilărie sau de prima-ntâlnire,/ o femeie cu părul roșcat în soarele tânăr de primăvară,/ acum plecată sau doar uitată,/ nu știm,/ poate că nimic din toate astea nu e adevărat,/ în drum doar praful zâmbește,/ poate că sunt încă împreună,/ încă hărțile cerului sunt corecte,/ poate că stau și-acum de vorbă scăldați de un șuvoi/ de cuvinte de care noi nu avem habar,/ așa cum nu avem habar cine ar putea desena/ cu precizie o stea./ Ea îi zâmbește, el îi surâde, / un abur prin care viața își vede carnea subțire,/ o mână trece prin părul ei sau al lui./ Nu știm“.


 Poemul sugerează, în concordanță cu retorica lui impersonală, ceea ce Coande numește într-un alt loc „subînțelesuri“ ale vieții, momente de semnificație ale acesteia, transindividuale, „ce nu au de-a face cu omul“. În exemplele cele mai inspirate ale exprimării lui poetice din această carte, Coande evocă absența, trecutul, lecția amintirii, regăsind aici un ton recules, meditativ și melancolic care îl prinde bine: „e un ținut al amurgului în care vorbim/ cu pietrele, cu durerea,/ paharul din care bem împreună e gol/ cum s-a golit iubirea să ne poată pătrunde târziu/ și mă gândesc în timp ce mă retrag cu spatele/ că viața e amintire clandestină,/ iar frumusețea e să ții un om de mână mult timp/ după ce neatent, fără să vrei,/ l-ai pierdut“.Tot climatul absenței, preponderent, prilejuiește pregnanta imagine din poemul Inimă la vedere: „Chiar frumusețea ar putea fi un subiect/ dureros în absența unei femei/ pe care nu o poți uita deși vrei să te ascunzi/ de durere/ cum ariciul se învelește în plapuma nopții/ tivită cu stele“.


Evocarea femeii despre care scrie Coande, alcătuită din atribute disparate, lasă aceeași senzație de incertitudine și impersonalitate. Imaginile pot fi surprinzătoare, dar ele se opresc, în ce privește portretul feminin, la generalități. Poetul invocă astfel femeia cu părul roșu (singurul element recurent care apare), amintește de „mâna care pâlpâie-n întuneric când mi-atingi obrazul“, de „zâmbetul“ ca o „ruină peste care se joacă / un băiat cu brațe prea lungi“, de „curățenia mâinilor … care au sugrumat pofta“, de „ochii blânzi“ ori „fideli“ sau de „ochii fetiței care-ai fost“, de „dogoarea vocii tale“ sau de „lumina secretă din privirea ta“ ca un „oraș cu genunchii jupuiți“. În alte imagini, „laptele dimineții“ scladă picoarele celei evocate, care este, deopotrivă, un „cântec slav pe două picoare“, numindu-se, în vis, și „stăpâna zilelor“. O metaforă expresivă pentru ceea ce am numit climatul absenței, al pierderii sau al golirii de iubire, recurențe caracteristice la Nicolae Coande, întâlnim într-un vers precum „Tu, alături de mine – un gât de lepădă întors spre piepul unui pui mort“, combinare oximoronică a imaginii grației și purității  cu imaginea morții fragede. Merită, de asemenea, a fi remarcate, pentrru insulele de puritate pe care le propun în interiorul poemelor, metaforele care asociază imaginea femeii invocate cu imaginea copilului: „Copil cu cercul în urma lăsată de tălpile tale/ sunt eu și acum“ sau „Iată-mă copil, din nou, despuiat/ de ochii fetiței care-ai fost“ ori „tot ce-mi spui oprește sângerarea furia/ venite din tărâmul puterii/ un copil rătăcit la marginea drumului/ îngână un cântecel să-l ducă spre casă“.


 Forțând uneori surpriza cu forță de revelație  a imaginilor prin asociații verbale deliberat șocante și bizare (de pildă, „Sunt un pian cu ochi scoși/ disting alunițe pe creier“ sau „Frumoasă ca un pahar îngrijorat la colțul mesei/ ea are două feluri de mers,/ niciunul pentru mine“), Nicolae Coande rămâne un poet pe de-a-ntregul convingător în momentele mai puțin tulburi, mai puțin agitate, atunci când evită anarhismul epatării. Unul dintre ele ar fi cel din Gara: „ E o gară unde vreau să cobor/ E un loc unde pășesc neștiut/ E un drum pe care merg solitar/ În lumina crudă a timpului/ Printre pini și măceși ordonați/ E o zi când liniștea/ Mă răscolește pentru totdeauna/ E un  gând care mă găsește/ În neașteptata blândețe a milei/ Lucrurile se coc fără zgomot/ În independența lor simplă/ Frunzișul soarelui mângâie/ Un pui de suflet/ Rătăcit printre găini idioate/ Un cântecel se aude/ În podul unei case famate/ E un popor de nori/ Atent să nu prăvale ploaia/ Peste peștii din iazul uscat/ Cei ce scapă acum/ Se vor preface în oameni/ Unul va dori să-mi vorbească./ E un secol când visez / Că sunt un vânt tânăr“.


Versurile din Femeia despre care scriu sunt trecute, prin meditația gravă asupra iubirii, într-un plan superior. Poetul gândește astfel dragostea ca pe o jertfă de sine („dragostea cum o știi e vulpea ce-și roade piciorul/ decât să piară-n capcana pusă de namilă“), ca pe un eveniment nu neapărat ideal, ci aflat la îndemână, în apropiere de viață („Sunt bărbatul din drumul tău spre casă,/nu mai insist să cred ca altădată/ că totul e sus, viața nu e pe culmi,/ acolo unde ochii tăi ar putea fi stele și romanțe“), ca pe o invocație spre salvare: „nu mă uita iubita mea în noaptea care vine,/ nu mă abandona pe țărmul zilei cu fantoma/ câinilor biciuiți în ceață/ …/ nu mă lăsa în clipa care trece,/ îmbrățișează-mă…“. 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul