Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Amintiri din Epoca de Aur

        Gelu Negrea

Nu sunt un fan al lui Radu Cosaşu, declară neted Gheorghe Crăciun în incipitul unei notiţe (altfel elogioasă, mie-mi spui?) de pe una dintre copertele volumului al III-lea de Opere ale celui mai dilematic scriitor român, contemporan şi ne. Mărturisesc din capul locului că eu sunt fan Radu Cosaşu şi nu de ieri de-alaltăieri, ci de-o viaţă de om aşa cum a fost ea să fie începând din vremurile egal de frumoase şi de atroce ale veacului trecut şi până în zilele şi nopţile noastre când furtunoase, când bântuite de Sânziene. Vreau să spun, cu alte cuvinte că, încă din juneţea mea estudiantină, scrisul lui Radu Cosaşu mi s-a lipit de suflet ca marca de scrisorea pierdută a lui Caragiale şi acolo a rămas ca o idee (sau, poate, ca o stea) fixă, provocatoare de jubilaţii vinovate şi generatoare de obsesii benigne. Eu n-am citit, ci am recitit Cinci ani cu Belphegar şi Mătuşile din Tel Aviv. Am făcut-o cu sentimentul straniu că retrăiesc crâmpeie autobiografice povestite de o străină, dar scandalos de familiară, gură.


Prima tele-cronică sportivă inclusă în volum (va fi fiind ea şi prima publicată de Radu Cosaşu în Sportul?) este scrisă în dimineaţa pierdută a lui 15 ianuarie 1969, zi astrală în calendarul fotbalului românesc. Mai erau câteva ore până când, pe magicul stadion Wembley (templul fotbalului englez etc., etc.) avea să se nască cea mai tulburătoare legendă a soccerului autohton, odată cu indimenticabila generaţie de aur a Mundialului mexican, aceea a lui Florea Dumitrache, Cornel Dinu, Emerich Dembrovski, Radu Nunweiller, Nicolae Dobrin, Liţă Dumitru, Mircea Lucescu, Lajos Sătmăreanu, Flavius Domide şi ceilalţi.


Peste exact o lună, pe 15 februarie, eu „intram în presă”, încă student filolog fiind, dar angajat pe şest în redacţia singurului ziar care apărea într-un oraş de la Dunărea de Sus, Drobeta Turnu Severin. Ţineam, printre altele, cronica sportivă şi de cinema a publicaţiei la fel ca idolul meu – şi, spunând „ la fel”, nu mă laud, ci mă autodenunţ în spiritul lui Radu Cosaşu cel de acum: încercam cu diperare să-i imit maniera de a scrie  şi eram uimit că nimeni nu se prinde. Abia într-un târziu am înţeles resortul obscur al cecităţii celor din jur: şmecheria nu-mi ieşea, în pofida strădaniei şi perseverenţei pe care le investeam cu aplomb în această deloc ruşinoasă îndeletnicire.


De ce mi-l alesesem tocmai pe el drept model n-aş fi putut să spun. Cel puţin, nu atunci. Piaţa literar-sportivă a timpului era doldora de oferte exemplare, una mai tentantă ca alta, acoperind un ecart stilistic impresionant, de la toroipanismul expresiv al lui Eugen Barbu la metaforita ameţitoare a lui Fănuş Neagu, umorul popular şi cordial al lui Guţă Băieşu, sarcasmul etico-metafizic al lui Teodor Mazilu, bonomia sfătos-ardelenească a lui Al. Căprariu de la Cluj şi aşa mai departe. Toţi aveau rubrici de profil în reviste de cultură şi pe toţi îi devoram săptămânal cu delicii masochiste. Radu Cosaşu însă nu semăna cu nici unul şi nu doar pentru că el, spre deosebire de ceilalţi, care trăiau în miezul unui ev aprins de febrilitatea stadioanelor, se exersa într-o specie insolită de gazetărie. El făcea, care va să zică, telecronică sportivă. Despre altceva era vorba. Lectura textelor sale, de o perfecţiune aproape tactilă, îmi inducea o stare ciudată, de voluptate şi disconfort, totodată, de plăcere estetică, dar şi de complicitate subversivă. Ceva neobiş­nuit, tulburător şi incitant plutea enigmatic pe pânza freatică a scrisului său. Cred şi acum, aşa cum credeam şi atunci, că, din pătrăţica lui, Belphegor a subminat comunismul din interior mai adânc şi mai temeinic decât a făcut-o întreaga cohortă de disidenţi şi de rezistenţi prin cultură care au umplut spaţiul public postdecembrist cu zgomotul şi furia lor revendicativă. Era atâta firesc şi normalitate, atâta omenesc policromatic, nefardat, stenic în privirea – când tandră, când ironică, întotdeauna caragialiano-camilpetresciană – cu care Cosaşu penetra tele-evenimentele sportive în căutarea ascunselor lor înţelesuri existenţiale şi, adesea, existenţialiste încât totul se transforma într-o perfidă sfidare a corectitudinii groase, ţepene, formaliste în care era îmbălsămată realitatea anesteziată de lozinci şi poncife ideologice a vremii. Lumea tele-sportivă a lui Belphegar era foarte puţin sportivă (fie ea şi în varianta tele); era, în schimb, o lume a oamenilor dinlăuntrul performerilor – simplă, autentică, esen­ţială, oscilând între comedia bufă şi (melo)drama sanguină, încărcată de bucurii şi tristeţi, de triumfuri şi suferinţe, înveşmântată în curcubeie de izbânzi geniale şi prăbuşită în ratări infantile cu poarta iluziilor goală. Din articolele lui Radu Cosaşu consacrate meciurilor de fotbal, de pildă, (şi ce meciuri se jucau, drăgăliţă-Doamne, în acele timpuri miraculoase: Anglia – România în ediţii repetate, revăzute şi adăugite, U.T.A – Feyenoord, Brazilia – Italia, finala din 1970, ca să nu mai spun de epopeicele U. Cluj – Progresul ori Progresul – C.F.R. Timişoara!), din astfel de articole, aşadar, nu aflai cum s-au desfăşurat ostilităţile pe teren sau (mai rar) în afara lui. Ba, câteodată, nu aflai nici măcar scorul, pauză şi final, marcatorii ori numele cavalerului fluierului care oficiase ca o cizmă la centru. Nu de asemenea enormităţi – în  sensul dimensional al cuvântului – se  ocupa literatura (pseudo)sportivă a lui Radu Cosaşu. Pe el îl preocupa altceva: detaliile imperceptibile, dar semnificative, gesturile infinitezimale, întâmplările mici ori marile (in)certitudini şi dileme ale protagoniştilor întrecerii, nu o dată inventate de fantezia etică a autorului, dar mai verosimile decât însuşi adevărul faptelor.


Încă din 1969, primul an de belphegoreală, Radu Cosaşu adăuga foliei performanţei şi delirului clipei victorioase, comune oricărui sport, un element uman fundamental, situat dincolo de binele şi răul vertijului competiţional nu importă de ce calibru: „plăcerea neruşinată de a trăi”. A scrie despre aşa ceva era, prin excelenţă, un mod de a face literatură în sensul cel mai propriu şi mai înalt al expresiei. Abia acum, recitind cartea şi înţelegând toate acestea, am dezlegat misterul fascinaţiei pe care o exercita asupră-mi lectura de odinioară a tele-cronicilor lui Radu Cosaşu.


PS: Realizez că în acest, mai degrabă, exerciţiu de admiraţie decât recenzie de carte m-am ocupat exclusiv de Cinci ani cu Belphegar, ignorând excelenţa Mătuşilor din Tel Aviv. O bună parte dintre consideraţiile de mai sus îşi păstrează însă, mutadis mutandis, valabilitatea şi în cazul lor.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul