Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Imposibila plecare

        Adrian G. Romila

Parte a „generaţiei pierdute”, cum a redenumit Pavel Chihaia grupul abia afirmat în anii ’40 ai secolului trecut, Radu Tudoran a fost prea repede trecut în categoria prozatorilor comerciali. Vremurile cumplite care au venit, după 1948, discreţia publică a autorului şi, poate, un anumit tip de prejudecată receptoare nu i-au dat o poziţie rezonabilă în rândul valorizărilor critice profesioniste. Deşi Fiul risipitor (1947), de pildă, e unul dintre cele mai frumoase romane de dragoste din literatura autohtonă, iar Toate pânzele sus! (1954) nu are egal în rândul eposurilor de aventuri marine, la noi (asta, pe lângă succesul uriaş de piaţă, amplificat, apoi, şi de filmul lui Mircea Mureşan). Timpul din urmă i-a fost, însă, favorabil, reevaluările au mai salvat din lucruri, iar fratele nu mai puţin celebrului Geo Bogza a dovedit că e un autor rezistent la lecturile în diacronie.


Un port la răsărit (reeditare Jurnalul Naţional, 2011) e romanul care l-a consacrat pe Radu Tudoran, în 1941, dar succesul cărţii nu a durat decât 3 ani, pentru că în 1944 „a fost înmormântată”, după cum a afirmat în­suşi autorul. Spaţiul de desfăşurare – oraşul Cetatea Albă, de pe malul Nistrului, pe atunci parte a Basarabiei româneşti – amintea de adevărul dureros al unei provincii răpite încă o dată de „marele vecin şi prieten” rus. Su­biectul, însă, nu avea nimic subversiv, chiar dacă stătea în umbra tenebroasă a lumii întrezărite de personaje nu departe, peste graniţa de apă. Luminiţele localităţilor de peste Nistru, vântul de stepă care suflă mai ales iarna, unele personaje, amintiri şi evenimente trimiteau la mereu neînţeleasa Rusie, dar, ca şi în Rusoaica lui Gib I. Mihăescu, ea era doar back­ground-ul unei poveşti de dragoste şi de viaţă care evita riscantele şi, altfel, inutilele complicaţii istorico-politice. Citită azi, cartea nu şi-a pierdut valabilitatea, dimpotrivă, iar felul de-a povesti al autorului, clasic, cu respiraţii descriptive echilibrate, bine dozate, cu dispoziţii recurente deloc obositoare şi cu scene tensionate, ofertante estetic, fără sofisticării narative, o face numai bună de pus pe raftul întâi al literaturii de bună calitate. Singura concesie făcută modernismului e naraţiunea la persoana I, ca ecou al autenticismului încă dominant în anii ’40, şi uşorul decalaj cronologic cu care, intenţionat, încep multe dintre capitole. Dar toate servesc, până la urmă, frumuseţii unei poveşti despre existenţa visătoare şi zbuciumată într-o ultima Thule, între pământ şi ape, între imensităţi.


Dimensiunea realistă a romanului, rezultantă a titlului şi a suspiciunilor politice, nu e punctul principal al fabulei lui Radu Tudoran. Focalizarea cade mai degrabă pe mitul erotic, care e „desenul din covorul” feliei de viaţă. E o iubire crescută încet, aparent predestinată, dar devastatoare şi nefericită, ca orice iubire literară adevărată, a cărei imprevizibilitate e favorizată de poezia mării şi de visul evadării spre necunoscut. Un tânăr inginer român e trimis să asambleze un motor care să ajute la producerea luminii electrice în micul port de pe malul Limanului, pe Nistru. Acolo se confruntă cu o lume stranie, solitară, interesantă ca margine de răsărit a României, dar tenebroasă ca avanpost al unei Rusii despre care se ştiu puţine lucruri. Orăşelul e populat de oameni dârji, obişnuiţi cu izolarea şi greul, mândri în viciile lor (băutura e dominantă), dar reticenţi la nou şi incapabili de vreo schimbare. Ronsky, proprietarul uzinei unde trebuia montat motorul, e un alcoolic bonom (terminat fizic de ciroză), mirat de hărnicia inginerului şi dispus să-i transmită musafirului, dincolo de darul beţiei atotliniştitoare, şi câte ceva din încremenirea unei lumi din care nu există ieşire. Ca arvună, i-o dă pe nepoata sa, Liuda, care să deschidă drumul celorlalte fete pasagere (Şura, Vera, Sonia, Iris, Tamara, Mu­sia) care-i vor încălzi, benevol, sufletul şi trupul inginerului, întrebându-l, de fiecare dată, bovaric, despre „radio”, „patifon” şi „Bucureşti”. Nagavişka, fostul luptător sportiv la care stă eroul în gazdă, e un fel de ştie-tot şi face-tot, simpatic în dispoziţia sa limbută şi-n calităţile de umbră însoţitoare. Afemeiatul ofiţer Ilinca, incompetentul medic-maior, arătosul şef al pompierilor, căpitanul portului, soldaţii grăniceri, hamalii din port, cârmacii barjelor care vin să încarce grâu, femeile, pescarii, toţi au învăţat să trăiască bătuţi de vânturile dinspre stepă, de zăpada siberiană şi de vecinătatea unei ape care, deşi duce la mare, nu-i poate duce nicăieri. Numai aşteptatul „bal al Prefecturii” mai schimbă câte ceva într-un loc unde oamenii se adună numai în jurul paharelor, al violenţelor de tot felul şi al viselor de plecare. Un asemenea eveniment e descris cu minuţie balzaciană de narator, alături de câteva alte decupaje de fotografie în sepia (atmosfera din cârciumi, de pe cheiuri, concursul anual între pescari), care dau culoarea „realistă” a cărţii lui Radu Tudoran.


Cel mai important personaj în sejurul nistrean al inginerului e comandorul Maximov, un ofiţer de marină rus exilat, după ce, în timpul revoluţiei bolşevice, i-au fost ucise soţia şi fiica, Ludmila. Îmbrăcat într-o manta neagră, lungă, cu chipul palid de tuberculoză şi visurile de plecare pe mări încă intacte, Maximov e o apariţie crepusculară, un romantic „ancient mariner”, care îi transferă mai tânărului său prieten nostalgiile sale aventuroase, imposibil de concretizat, pentru sine. Îi predă cunoştinţe elementare de navigaţie, îi dăruieşte mai vechiul său iaht, rebotezat „Miladul” (anagramă a numelui fiicei defuncte) şi îi prescrie un traseu de navigat pe mările lumii, fără o ţintă precisă şi fără a privi înapoi. Tot el îi lămureşte misterul Limanului, cheie simbolică a întregului roman: „Trebuie să pleci! Nu eşti nimic dator aici! Dumneata vii dintr-o lume, aici e alta; nu te confunda cu ea. Aici este hotarul fierbinte, convulsiv, dureros ca o rană mereu deschisă, între două lumi. Dumneata vii din lumea senină, surâzătoare, chiar dacă e agitată, a latinităţii; dincolo e lumea slavă, sumbră, chiar când veseleşte. Pleacă de aici, până nu uiţi drumul înapoi”. Pe iahtul reparat al comandorului, împreună cu Nadia, foarte tânăra şi frumoasa fată rătăcitoare de care personajul-narator se îndrăgosteşte, nu reuşeşte decât să plutească între micul port al Limanului, Sulina şi largul Mării Negre. Ţinut în loc de această naiadă a mării (anagramată de numele Nadiei), şi ea o marginală legată prea puţin de uscat, inginerul îşi tergiversează călătoria nu doar fiindcă evadarea e imposibilă, o dată ce te-ai confundat cu alteritatea spaţiului preslav. Definirea clară a relaţiilor dintre cei doi şi maturizarea dorinţei de-a pluti pe mări necunoscute au necesitat ele însele un timp. În pragul marii plecări, în timp ce se întorceau din Delta Dunării, o furtună le zdrobeşte micuţa corabie din lemn şi o răpeşte pe Nadia, pentru totdeauna. Golul poveştii e umplut iarăşi de un vis de plecare: comandorul, „vagabond” etern şi „suflet neodihnit”, îi propune să construiască un alt iaht. În mai puţin de un an, cu ceva efort, putea fi lansat la apă, călătoria va putea să înceapă, în sfârşit. Trecutele Ludmila, Nadia sau alte fete vor fi întruchipate din nou de o corabie care să aline nostalgiile marine şi să salveze sufletele prizoniere pe uscat. Cu această aşteptare promiţătoare se sfârşeşte romanul lui Radu Tudoran, transferând povestea în mit. „Până atunci! Până atunci!...”, murmură, înfrigurat de vântul toamnei şi de timpul rămas în suspensie, tânărul inginer. Până atunci, iubirea se va confunda din nou cu marea, misterioasă, nestatornică şi vagantă, pe malul apei care duce şi vine spre ea, undeva, la marginea lumii.


Roman al iubirii sacrificiale şi al morţii subite, al visurilor ratate şi al plecărilor neîmplinite, Un port la răsărit rămâne o carte ce ne încântă şi azi, la atâţia ani de la apariţia primă. Ca toate cărţile de literatură adevărată.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul