Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Confesiunile unui optzecist repetent (III)

        Radu Aldulescu

În toamnă, am revenit după cele două luni de pauză impuse de poeta Ştefoi, mânat de intenţii de bun-simţ. Să-mi recuperez textele, să le pun la păstrare alături de altele risipite prin redacţii de reviste şi edituri şi să mă apuc cu sufletul împăcat de o muncă cinstită. N-a fost să fie, însă, nici de astă dată cum plănuisem. Am gă­sit-o pe poeta Ştefoi într-o dispoziţie uşor schimbată, uşor surâzătoare, parcă, şi anunţându-mă că unul din tex­tele mele, cel de proză, va apărea în numărul Contrapunctului de săptămâna viitoare. Am întrebat-o atunci de colegul ei, prozatorul Hanibal, şi a dat iar din mână – un gest din care aş fi putut să înţeleg că nu mai e, a plecat, bine că a scăpat de el, numai greutăţi i-a făcut... Am intuit atunci ceea ce avea să mi se confirme în următorii ani, şi anume că spiritul de solidaritate optzecist nu-i nici pe departe atât de indestructibil cum povestesc unii; cică ei au pătruns în grup, susţinându-se reciproc necondiţionat în baza unor convingeri estetice ferm configurate. În fine, parcă aş fi zis că am intrat în graţiile poetei, drept pentru care mi-am permis s-o confund cu patroana revistei şi să-i cer bani pentru textul din numărul de săptămâna viitoare al revistei. O mare greşeală, pe care aveam s-o repet de-a lungul timpului şi cu alţi optzecişti, fără să mă confrunt, însă, vreodată cu o reacţie atât de violentă. Nici dacă aş fi încercat să-i umblu sub fustă nu mi-ar fi aruncat o privire atât de oripilată. Nu are bani, am înţeles, am făcut o gafă, dar orice fel de scuze sau explicaţii erau neavenite.


N-am mai avut nas să revin vreodată printre optzeciştii de la Contrapunct. În nemernicia mea, crezusem că-i căzusem cu tronc poetei Ştefoi şi i-am cerut bani, gândindu-mă, poate, că pe urmă m-aş fi putut întinde la caşcaval ca să-i cer şi altceva. Aş fi lăsat să treacă, poate, o vreme, un an sau doi, ca ea să uite, eventual să mă ierte pentru mojicia mea, dar uite că timpul n-a mai avut răbdare. Contrapunctul a dispărut, practic, la doi sau trei ani de când a fost înfiinţat, supravieţuind însă până-n zilele noastre ca un brand cultural confidenţial. Am citit recent într-o însemnare memorialistică a lui Liviu Ioan Stoiciu, care cuprinde viaţa şi faptele multora din colegii săi optzecişti, o aberaţie. Şi anume că distrugerea Contrapunctului ar fi fost în fapt o misiune a optzecistei Ştefoi. O misiune dată de cine? Personal, chiar nu mă interesează. Eu, unul, ţin la ea atât ca femeie, cât şi ca poetă. Datorită ei, la o adică, am ajuns cu întârziere printre optzecişti, iar ulterior, în Istoria Critică a domnului Nicolae Manolescu, încadrat chiar la această categorie: optzecişti întârziaţi.


Pe prozatorul Hanibal l-am mai întâlnit de câteva ori, întâmplător, prin împrejurimile Uniunii Scriitorilor, după care a dispărut definitiv din mediul literar autohton şi din presă. Am tot întrebat în stânga şi-n dreapta printre colegii lui optzecişti, dar nimeni n-a ştiut să-mi zică nimic despre el. Trag nădejde să fie în viaţă, retras în vreun conac unde îşi scrie opera. Cât despre poeta Şte­foi, n-aş fi avut vreo şansă s-o întâlnesc pe stradă din întâmplare, umblând brambura. Din cât reuşisem s-o cunosc petrecând în preajma ei maxim zece minute, îi erau străine astfel de apucături. Aşa se face că a trebuit s-o caut eu, sub pretextul de a-i da prima mea carte, să-i arăt că, la o adică, e ceva de capul meu, că nu a riscat aiurea publicându-mă în revista optzeciştilor. Am căutat-o şi-am găsit-o prin 1997 la sediul Fundaţiei Culturale Române, în biroul de redactor-şef al revistei Dilema din Aleea Alexandru. Ajungeam, astfel, la capătul drumului în cerc, pornit în urmă cu un sfert de veac, când am nimerit în clădirea respectivă şi-n cenaclul Săgetătorul, pentru a apărea în acel Amfiteatru alături de viitoarea optzecistă Ştefoi, pe care o regăseam în sfârşit în acelaşi birou cu domnul Andrei  Pleşu.


Trăsăturile poetei se îndulciseră şi se fragilizaseră. Se făcuse, desigur, mai frumoasă, oricum îi stătea mult mai bine avându-l de-a stânga sau de-a dreapta sa, în locul prozatorului Hanibal, pe eminentul om de cultură, fost sau actual ministru în Guvernul Roman, mă rog, dacă era ’97, nu mai era Roman. Nu mai contează, eu venisem aici pentru poeta Ştefoi, pentru a-mi reînnoi la ea creditul sentimental oferindu-i cartea mea de debut, şi uite că ea catadicsea să mă rănească iarăşi: urâtă carte, domnule Aldulescu. Pentru câteva clipe lungi mi-a îngheţat sângele-n vine şi mi s-au înmuiat efectiv picioarele. N-aş mai fi avut mult până să cad peste domnul Pleşu, care stătea în faţa biroului poetei Ştefoi pe un fotoliu, ca venit în audienţă. Cred că mă întreba ceva şi-l auzeam ca de sub apă, înţelegând că ireparabilul s-a produs: poeta Ştefoi îmi citise cartea de debut şi i-a dat verdictul: urâtă, da, la fel ca mine şi la fel ca şansele mele de a-mi croi o soartă optzecistă pe acest pământ, care să-mi ofere acces la poeta Ştefoi... Într-un târziu, mi-am revenit: ea se referea la condiţiile grafice în care apăruse cartea – o copertă galben-verzui, de culoarea urinei chiar, fără titlu pe cotor, deşi era un roman gros de doi centimetri aproape – şi, nu în ultimul rând, la cât de hărtănit arăta acel exemplar, după cât îl purtasem după mine tot amânând să bat la uşa doamnei, domnişoarei de fapt, redactoră-şefă a revistei Dilema, ca etapă dintr-o ascensiune continuă. Deci: nu se oferă o carte într-o astfel de stare unei persoane care, mă rog... O ascultam spăşit şi acum puteam, în sfârşit, să-l aud şi pe domnul Pleşu: De când o cunoaşteţi, domnule Aldulescu, pe poeta Ştefoi? De când era minoră, am spus. Şi cum era când era minoră? Mi-am înghiţit un suspin, o dată cu răspunsul cuvenit: era un nume într-o revistă, după pagina cu numele meu, la fel de minor ca ea. În timp ce-i scriam dedicaţia pe cartea pe care continui să mă iluzionez că a păstrat-o: Poetei Ştefoi, pe care o cunosc de când era minoră... ea îi replica domnului Andrei Pleşu: când eram minoră, eram o poetă extrem de talentată...


Spre sfârşitul anilor nouăzeci, lucrurile începuseră să se limpezească. Regimul Iliescu se instituise definitiv, câştigase fără drept de apel bătălia cu poporul român, pus cu botul pe labe într-o manieră fără precedent în istorie. Ei erau ce au fost şi mult mai mult decât atât, sub una şi aceeaşi administraţie, disimulată sub diverse titulaturi: Iliescu, Constantinescu, Băsescu şi ce va mai urma. Un rol decisiv în această victorie l-au avut cei care au mimat opoziţia. Cei care au înjurat în mod civilizat puterea, pe banii puterii, în mod reciproc avantajos. Fundaţia Culturală Română a făcut joncţiunea şi pactul între Opoziţie şi regimul Iliescu prin personalităţi literare, precum Buzura, Carmen Firan şi alţi zeci asemenea lor, care au primit chiar preţul pe care l-au cerut. Re­vista Dilema, creată special pentru a induce dileme atroce elitelor culturale, dacă nu cumva e mai bine să se alăture ăstora, lustrabililor scăpaţi de lustraţie, care, oricum, aveau pâinea şi cuţitul şi erau, la o adică, singurii care le-ar fi putut tăia şi lor o bucăţică. Dispăruseră, aşadar, partidele istorice şi mai ales spiritul autentic anticomunist. Dispăruse societatea civilă care ar fi putut pune în pericol poziţiile-cheie ocupate de fosta Securitate şi de fosta nomenclatură. Industria dispăruse şi ea sub tăvălugul privatizărilor pornite de Guvernul Roman şi continuate sub administraţiile următoare. Cultura şi învăţământul erau şi ele pe ducă. Nivelul de trai – la pământ, cel mai scăzut din tot Estul fost comunist. În aceste condiţii, toţi cei care-şi dăduseră obolul pentru înfăptuirea celor punctate mai sus, fiecare după puteri în misiunea ce-i fusese încredinţată, trebuiau cumva eliberaţi de sub tensiune, pentru a nu claca regurgitând din bunătăţile mâncate de-a lungul anilor de democraţie originală şi producând nişte disfuncţii în sistem. Trebuiau, totodată, răsplătiţi în conformitate cu serviciile aduse, cu bani şi funcţii care să-i scoată, eventual, pentru o vreme din peisajul politico-cultural autohton. Cam asta s-a întâmplat şi cu poeta Ştefoi, care i-a cam lăsat de căruţă pe toţi optzeciştii, pătrunzând în diplomaţie şi-n Ministerul de Externe pe uşa din faţă, urcând rapid în ierarhii şi ajungând ambasadoare în Canada. Este acolo de nişte ani şi, după ce-i va expira mandatul, se va duce, desigur tot pe post de ambasador, în alt punct fierbinte al planetei. N-o voi mai vedea vreodată. Dumnezeu s-o aibă în pază, până când spiritele noastre se vor regăsi, tot aşa cum ni s-au regăsit numele în acel Amfiteatru din februarie 1973.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul