Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Arta ca politică ieri, azi, mâine (IV)

        Bogdan Ghiu

Arta ca istorie în corp: tot ce facem trebuie făcut să facă istorie
În Est, arta, ca şi umanitatea (arta fiind omul însuşi), au fost puse în situaţia de a recurge la resursele ultime, la forţa spirituală a corpului, şi tocmai această renaştere aproape religioasă a artei cred că atrage în cazul unui artist precum Ion Grigorescu.


Această alchimie estic-corporală a artei trebuie văzută, dialectic, în trei timpi: mai întâi, trebuie să te oferi, să te pui la dispoziţie, să oferi o suprafaţă cât mai mare – propriul corp – pe care forţele care vor să te supună să se manifeste, apoi te pliezi, îţi asumi, preiei şi trăieşti aceste forţe ca şi cum ar fi ale tale, după care ajungi să ţi le aserveşti, să le pui spiritual în slujba ta, dar această victorie nu se poate obţine decât pe alt plan, pe planul ideal al creativităţii istorice, al performării alternative a istoriei sub specia artei, o artă însă trăită, trecută prin corp, corporalizată. Poate că, în general, pentru om, accesul afirmativ, creator la artă trebuie să treacă prin această alchimie şi transmutaţie artistică.


Prin toată această transformare a corpului propriu într-un athanor alchimic, care renunţă, suprem etic, la orice alte mijloace exterioare (mijloacele, pentru a nu ajunge să ne trădeze şi să ne domine, e preferabil, e pragmatic să fie pur interioare, proprii, imateriale, sau material-neobiectuale, deoarece corpul e materie vie, adică opusul unui obiect), asistăm, în plus, la refacerea sursei existenţiale a semnelor, fapt deosebit de important într-o lume a semnelor virtuale, care s-au detaşat total de om, şi în care omul însuşi a ajuns să fie un simplu semn infinit transformabil.


Cred că, din fericire, depă­şirea exotismului, în cazul lui Ion Grigorescu, privit ca un caz-limită, ca „atletul extrem” al artei din Estul Europei, s-a petrecut deja. Performanţă, la rândul ei, deosebită, aparte, arta lui Ion Grigorescu a reuşit să-şi impună proprii termeni, propriul metalimbaj, propriile categorii, care sunt, de fapt, cele universale, accesibile şi necesare tuturor. O experienţă istorică locală, de separare de universal, a produs, prin alchimia exemplară, dureroasă, a artei, o experienţă şi nişte soluţii universale. Arta lui Ion Grigorescu, ca reprezentant simbolic, din acest punct de vedere, al artei oricăror zone periferice, marginale, supuse, dominate, din Europa sau din afara ei, este din capul locului anti-exotică, universală, ba chiar demonstrează, „meta-performează” cum se naşte, cum se exprimă, cum se reface şi cum se regăseşte universalul. „Punerea în scenă” a acestei producţii de universal este tocmai unul dintre scopurile principale ale proiectului Performing History.


Modernitate, modernităţi, re-modernizare prin refulat
Proiectul raţionalist al modernităţii hard, prime, s-a născut, ca secularizare-camuflare, în Occi­dent şi de acolo a iradiat, ca să ne exprimăm eufemistic, în întreaga lume. Estul Europei, care trebuie să-şi regăsească latura sudică, a fost terenul de dispută şi de osmoză dramatică (exact ca, la alt nivel, arta lui Ion Grigorescu) dintre ortodoxia mai curând platonică şi Occidentul mai curând aristotelic. Din toată această opoziţie care străbate istoria, „camuflându-se” şi „secularizându-se” în cele mai neaşteptate forme tocmai pentru a putea să supravieţuiască, să persiste, au rezultat „sinteze” locale, răspunsuri, adaptări, coabitări, încercări de metabolizare a proiectului de modernitate. Or, aşa cum ne-a învăţat Gabriel Tarde, copiile produc diferenţa, noutatea, originalitatea. Dintr-o sămânţă năvălitoare şi seducătoare a modernităţii iniţiale, prime, unice, ideale au rezultat, astfel, multe „modernităţi” locale. Dacă arta Estului atrage, azi, Vestul este pentru că în Est este încă vizibilă acea umanitate care a încercat să se opună implicit creator modernităţii unice colonizatoare, dar care în Vest, adică în epicentrul modernităţii, a dispărut. Estul, ca orice periferie, este şi o „rezervaţie” istorică, un fel de muzeu al modernităţii în care, didactic, modernitatea poate fi revizitată ca proces, ca luptă, lucru devenit imposibil, azi, în Occident.


Arta lui Ion Grigorescu cred că e importantă şi atrage tocmai pentru că re-dramatizează şocul rezistenţei (creatoare) la modernitate şi poate că această exacerbare, această trăire hard a unei modernităţi soft a fost produsă tocmai de faptul că comunismul „istoric” a reprezentat o variantă unilaterală şi forţată, o exacerbare reductivă a modernităţii. Sub comunismul istoric, noi am trăit, aici, reducerea la esenţa lui cea mai dură a proiectului modernităţii, iar sub impactul acestui fundamentalism modernist care a fost comunismul istoric, arta a trebuit să producă o reacţie de umanizare cu atât mai mare. În arta lui Ion Grigorescu, procesele istorice sunt amplificate, dramatizate, împinse la limită, ea figurând, jucând, performând poate tocmai încleştarea dintre „atacul” modernist al Vestului şi „rezistenţa” spiritualizantă a Estului. Soft-modern, la Ion, e doar visul, care este, de fapt, o visare a istoriei înseşi, deci tot un mod de a o performa alternativ. Tocmai prin această luptă nu corp-la-corp, ci în corpul propriu, pentru a-i da un corp cu care să poţi lupta (arta re-dă corp forţelor invizibile, pentru a putea să le ascultăm sau să le combatem), arta lui Ion Grigorescu obţine, ca performare a unei istorii alternative, o sinteză soft a modernităţii.


Arta Estului demonstrează, după părerea mea, două lucruri în această privinţă: 1) că trebuie să existe discontinuităţi, că nu există decât continuităţi false, ipocrite, păci menţinute cu forţa sau prin dezarmarea adversarului; 2) dar că aceste discontinuităţi, pentru a nu fi suportate din afară, trebuie să fie produse activ, dar nu social, ci mental, „artistic”, simbolic. Pacea şi prosperitatea socială nu pot fi susţinute decât de o viaţă culturală, spirituală zbuciumată, de „războaie simbolice” cât mai „devastatoare”.


În cazul Estului nu este vorba doar de discontinuităţi liniare, ci de o extraordinară dinamică a întârzierilor şi a izolărilor urmate de febre ale recuperărilor şi ale sublimărilor, ale transpunerilor la alt nivel, pe alt palier, ale îmbogăţirilor înseşi ideii de modernizare. Umanitatea Estului Europei a funcţionat permanent „out of joint”, cum spune Hamlet, ea „performând”, de fapt, însăşi esenţa ocultată a umanităţii. Modernizare târzie, forţată, euforică, export de creativitate (cel puţin o parte din avangarde şi din formalismul care a condus la structuralism sunt de sorginte est-europeană), supramodernizare, dar nu tehnologică, ci din capul locului artistică, culturală. De la bun început, Estul a completat modernitatea Occidentală, distanţa faţă de epicentru, marginalitatea, caracterul periferic, dar ne-colonial devenind, cu timpul, un avantaj, o şansă, o marjă în cultivarea unei modernităţi nuanţate, cu delay. Nefiind direct producător, ci doar consumator al modernităţii prime, hard, cea ştiinţific-industrială, Estul a transpus şi a făcut să reverbereze, printr-o alchimie pe care arta lui Ion Grigorescu o rezumă somatic, performând-o expresiv, proiectul intelectual-tehnic de modernitate în sferele afectului, ale emoţiei, ale sensibilităţii, tocmai din perspectiva fundamentalist-raţionalistă această „metabolizare” estică a modernităţii fiind considerată „minoră”, „secundă”, „de gradul doi”, onorabilă, dar inferioară. Arta lui Ion Grigorescu e, din acest punct de vedere, un fel de revanşă: demonstrează drama şi puterea materiilor sensibile, „inferioare”.
(va urma)

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul