Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

BUN VENIT, BOB!

        Juan Carlos Onetti

Personalitate de marcă a literaturii hispano-americane actuale, scriitorul uruguayan Juan Carlos Onetti (1909, Montevideo – 1994, Madrid) a cunoscut o recunoaştere oarecum tardivă a marelui său talent de prozator, care a culminat în 1980, când a fost distins cu Premiul Cervantes, cea mai înaltă distincţie acordată unui scriitor de expresie spaniolă pentru ansamblul operei sale.
 
Creaţia sa cuprinde în esenţă romane – Viaţa scurtă, Despărţiri, Şantierul-fantomă, Pământ al nimănui, Să lăsăm vântul să vorbească, Un mormânt fără nume etc. – şi volume de povestiri – Un vis împlinit şi alte povestiri, Chipul nefericirii, Infernul atât de temut etc.


Mărturisind neîncetat despre „aventura omului”, adică despre căutarea istovitoare a sensului existenţei – strădanie sortită eşecului, căci protagoniştii săi fac parte din categoria învinşilor, a condamnaţilor la singurătate, torturaţi de nelinişte, de o sfâşietoare şi veşnic zădărnicită nevoie de puritate şi iubire –, Onetti scrie o proză originală, de o mare sobrietate şi subtilitate stilistică, în care faptele exterioare sunt doar semnele vizibile ale unor motivaţii adânci şi tainice.
Un exemplu grăitor este povestirea pe care o oferim cititorilor revistei.



Prezentare şi traducere de TUDORA ŞANDRU MEHEDINŢI



Pe zi ce trece va fi desigur tot mai bătrân, îndepărtându-se mereu de timpul când se numea Bob, de părul blond alunecându-i peste urechi, de surâsul şi ochii strălucitori de pe vremea când intra tăcut în salon, murmurând un salut sau ducând leneş mâna la tâmplă şi mergea să se aşeze sub lampadar, lângă pian, cu o carte, ori stătea pur şi simplu liniştit şi absent, dus pe gânduri, privindu-ne un ceas întreg fără o tresărire pe faţă, mişcând la răstimpuri degetele ca să tragă din ţigară şi să scuture scrumul de pe reverul costumelor lui de culoare deschisă.


Tot mai departe – acum că se numeşte Roberto şi se îmbată din te miri ce, ducându-şi la gură mâna murdară când tuşeşte – de Bob, cel care bea doar două pahare de bere chiar şi în noaptea cea mai lungă, cu o grămadă de monede de zece pe masa lui de la cafeneaua clubului, ca să le risipească la tonomat. Mai totdeauna singur, ascultând jazz, cu faţa adormită, fericită şi pală, abia dând din cap să mă salute când treceam, urmărindu-mă cu ochii câtă vreme rămâneam, cât îmi era cu putinţă să-i suport privirea albastră aţintită necontenit asupră-mi, păstrând fără efort dispreţul intens şi batjocura blândă. Sau sâmbăta, împreună cu alt băiat, unul tot atât de îngrozitor de tânăr ca el, cu care stătea la taifas despre solişti, trompete şi coruri şi despre oraşul nemărginit pe care Bob avea să-l construiască pe coastă când va fi arhitect. Când mă vedea apărând, se oprea ca să-şi schiţeze salutul scurt şi să nu-şi mai ia ochii de la mine, strecurând vorbe şoptite şi zâmbete spre tovarăşul lui, care sfârşea prin a se uita şi el la mine, repetând pe tăcute dispreţul şi batjocura.


Uneori mă simţeam puternic şi încercam să-l privesc; îmi sprijineam faţa într-o mână şi fumam aplecat peste pahar, fixându-l fără să clipesc, controlându-mi mereu expresia care trebuia să rămână rece, puţin melancolică. Pe atunci Bob semăna foarte mult cu Inés; puteam desluşi ceva din ea pe faţa lui, acolo, în salonul clubului, şi poate că în vreo seară l-am privit de parc-ar fi fost ea. Dar mai întotdeauna preferam să uit ochii lui Bob şi mă aşezam cu spatele la el, urmărind gurile celor care vorbeau la masa mea, uneori tăcut şi trist, ca el să ştie că mai exista în mine şi altceva decât ceea ce credea el, ceva apropiat lui; uneori mă îndemnam cu câteva pahare şi-mi ziceam: „Dragul meu Bob, du-te de-i povesteşte surioarei!”, în vreme ce mângâiam mâinile fetelor care stăteau la masa mea sau însăilam o teorie cinică despre orice, numai ca ele să râdă şi Bob să audă.


Însă nici atitudinea, nici privirea lui Bob nu vădeau vreo schimbare în tot acel răstimp, orice aş fi făcut eu. Îmi amintesc de acest episod doar aşa, ca dovadă că el observa comediile mele de la cafenea. Într-o seară, la ei acasă, o aşteptam pe Inés stând în sufragerie, lângă pian, când a intrat el. Avea un trenci închis până-n gât şi mâinile în buzunare. M-a salutat din cap, a privit de îndată în jur şi a făcut câţiva paşi prin cameră, de parcă m-ar fi desfiinţat o dată cu înclinarea iute a capului; l-am văzut mişcându-se în jurul mesei, păşind pe covor cu pantofii lui galbeni. Atinse cu degetul o floare, se aşeză pe marginea mesei şi începu să fumeze cu ochii la vază, cu profilul său senin întors spre mine, puţin aplecat, destins şi gânditor. Din imprudenţă – stăteam în picioare, rezemat de pian –, am apăsat cu mâna stângă o clapă gravă şi m-am văzut nevoit să repet sunetul la fiecare trei secunde, privindu-l.


Nu simţeam pentru el nimic altceva decât ură şi un respect care mă umilea, şi-am tot apăsat clapa până m-am trezit deodată situat în afară, observând scena ca şi cum m-aş afla în capul scării sau la uşă, văzându-l şi simţindu-l pe el, pe Bob, tăcut şi absent, cu dâra fumului de ţigară urcând tremurătoare; iar pe mine, înalt şi ţeapăn, puţin patetic, puţin ridicol în penumbră, lovind cu arătătorul exact la fiecare trei secunde clapa gravă. M-am gândit atunci că nu scoteam sunetul acela la pian dintr-o bravadă de neînţeles, ci îl chemam; că nota adâncă pe care degetul meu se încăpăţâna s-o facă să renască din fiecare ultimă vibraţie era – odată găsită – singura rugă cu care puteam cerşi tinereţii lui neîndurătoare puţină îngăduinţă şi înţelegere. El a continuat să stea nemişcat, până când Inés a trântit uşa dormitorului înainte de a coborî spre mine. Atunci Bob s-a ridicat şi a păşit alene până la capătul celălalt al pianului, s-a sprijinit într-un cot, m-a privit o clipă şi apoi a zis, cu un zâmbet fermecător: „Seara asta e cu lapte sau cu whisky? Îndemn spre mântuire sau prăvălire în abis?”.


Nu-i puteam răspunde, nu eram în stare să-i crăp capul cu o lovitură. Am încetat să apăs clapa şi mi-am retras încet mâna de pe pian. Inés se afla la jumătatea scării când el mi-a spus, îndepărtându-se: „Ei bine, pesemne improvizezi”.


Mâhnirea a ţinut trei sau patru luni, şi eu nu puteam să nu merg serile la club – îmi amintesc, în treacăt, că pe atunci avea loc un campionat de tenis –, căci, dacă încetam o vreme să mă mai duc acolo, Bob îmi întâmpina reîntoarcerea sporindu-şi dispreţul şi ironia din ochi şi se mişca în scaun cu o grimasă fericită.


Când a sosit clipa în care nu-mi mai puteam dori altceva decât să mă căsătoresc cu Inés cât mai curând, Bob şi tactica lui se schimbară. Nu ştiu cum a aflat de dorinţa mea imperioasă de a mă căsători cu sora lui şi de faptul că mă agăţasem de acest gând cu toată puterea pe care o mai aveam. Iubirea mea dictată de dorinţa aceea desfiinţase trecutul şi orice legătură cu prezentul. Nu-l luam atunci în seamă pe Bob, dar curând a trebuit să-mi amintesc cum se schimbase în perioada aceea şi odată am rămas nemişcat, în picioare, la un colţ de stradă, insultându-l printre dinţi, înţelegând că atunci chipul lui nu mai avea o expresie amuzată, ci mă înfrunta cu seriozitate, făcându-şi parcă un calcul intens, aşa cum priveşti o primejdie sau o sarcină grea, cum încerci să cumpăneşti obstacolul şi să-l măsori cu propriile forţe. Dar eu nu-l mai luam în seamă, ba chiar ajunsesem să cred că, pe faţa lui neclintită şi de nepătruns, pâlpâia înţelegere pentru un vechi trecut de puritate pe care năzuinţa înflăcărată de a mă căsători cu Inés îl scosese la lumină, peste ani şi întâmplări, ca să mă apropie de el.


Apoi am văzut că aştepta să se întunece, dar am înţeles abia atunci, în seara aceea când Bob sosi pe neaşteptate, se aşeză la masa unde stăteam singur şi-i făcu semn chelnerului să ne lase. Am aşteptat o clipă, privindu-l: semăna atât de mult cu ea când îşi mişca sprâncenele, iar vârful nasului, întocmai ca al lui Inés, i se strâmba puţin când vorbea. „Dumneata n-o să te căsătoreşti cu Inés”, spuse. L-am privit, am zâmbit, am încetat să-l mai privesc. „Nu, n-ai să te căsătoreşti cu ea, fiindcă aşa ceva se poate evita, dacă există cineva hotărât într-adevăr să se împotrivească”. Am râs din nou. „Acum câţiva ani – i-am zis – asta mi-ar fi stârnit un chef nebun să mă însor cu Inés. Acum n-aduce nici în plus, nici în minus. Dar pot să te ascult: dacă vrei să-mi explici...” Şi-a îndreptat capul şi a continuat să se uite la mine în tăcere; poate că avea frazele dinainte pregătite şi aştepta ca eu să termin ca să le dea drumul. „Poate îmi explici de ce nu vrei să mă însor cu ea”, am zis încet şi m-am rezemat de perete. Mi-am dat atunci seama că nu bănuisem niciodată cât de tare şi cu câtă înverşunare mă ura: avea faţa palidă şi un zâmbet rigid întipărit pe buze şi pe dinţi. „Ar trebui s-o iau pe capitole – spuse – şi nu mi-ar ajunge toată noaptea.”


„Dar se poate spune în două sau trei cuvinte. Dumneata n-o să te căsătoreşti cu ea, pentru că eşti bătrân şi ea e tânără. Nu ştiu dacă ai treizeci sau patruzeci de ani, n-are a face. Eşti însă trecut, adică înfrânt, ca toţi oamenii de vârsta dumitale, când nu sunt ieşiţi din comun.” Trase din ţigara stinsă, se uită spre stradă, apoi iar la mine: stăteam cu capul rezemat de perete şi aşteptam să continue. „Desigur că dumneata ai motive să-ţi închipui că eşti nemaipomenit. Să crezi că ai salvat multe de la naufragiu. Dar nu-i aşa.” Am început să fumez, întorcându-mă cu profilul către el; mă irita, însă nu-l credeam. Îmi stârnea o ură fierbinte, dar eram sigur că nimic nu mă va face să mă mai îndoiesc de mine după ce simţisem nevoia să mă însor cu Inés. Nu: stăteam doar la aceeaşi masă, iar eu eram la fel de curat şi de tânăr ca el. „Te poţi înşela – i-am sugerat. Vrei să-mi spui ce anume e înfrânt la mine...” „Nu, nu! – s-a grăbit să exclame. Nu sunt aşa de naiv. Nu intru în jocul acesta. Dumneata eşti egoist: eşti senzual într-un fel murdar. Eşti legat de lucruri mizere şi ele te trag la fund. Nu mergi către nimic, nu vrei să mergi cu adevărat. Asta-i, nimic altceva: dumneata eşti bătrân şi ea e tânără. Nici măcar n-ar trebui să mă gândesc la ea în faţa dumitale. Şi mai pretinzi...” Nici atunci nu puteam să-i crăp capul, aşa încât am hotărât să fac abstracţie de el: m-am dus la tonomat, am ales ceva la întâmplare şi am băgat o monedă. M-am întors alene la locul meu şi am început să ascult. În surdină, cineva cânta duios între pauze lungi. Lângă mine, Bob spunea că nici măcar el, cineva ca el, nu era vrednic s-o privească în ochi pe Inés. Sărman băiat, m-am gândit cu admiraţie. Începuse să spună că, în ceea ce el numea bătrâneţe, tot ce era mai respingător, tot ce ducea la descompunere, sau poate era chiar simbolul descompunerii, era să gândeşti în concepte, să înglobezi femeile în cuvântul femeie, să le îngrămădeşti acolo nepăsător, doar-doar vor încăpea în conceptul format printr-o biată experienţă. Dar – adăugă – nici cuvântul experienţă nu e potrivit. Nu mai există experienţe, ci doar obiceiuri şi repetiţii, numele ofilite pe care le dai lucrurilor străduindu-te să le recreezi. Cam asta spunea, iar eu mă gândeam ce-ar fi dacă el ar muri sau ar găsi cum să mă omoare, chiar acolo şi în clipa aceea, dacă eu i-aş descrie imaginile pe care le răscolea în mine spunând că nici măcar el nu merita s-o atingă pe Inés cu vârful degetului, bietul băiat, ori să-i sărute marginea rochiei sau urma paşilor, şi altele asemenea. După un răstimp – muzica încetase şi aparatul îşi stinsese luminile făcând liniştea mai adâncă –, Bob a spus „asta-i” şi a plecat cu mersul lui de totdeauna, nici iute, nici încet.


Dacă în noaptea aceea chipul lui Inés mi s-a arătat cu trăsăturile lui Bob, dacă în vreun moment asemănarea între fraţi s-a putut folosi de capcana unui gest ca să-mi apară Inés drept Bob, atunci a fost ultima oară când am văzut-o pe ea. Totuşi ne-am mai văzut, peste două seri, la întâlnirea obişnuită, apoi încă o dată la prânz, la o întâlnire impusă de disperarea mea, zadarnică, ştiind dinainte că orice mijlocire prin vorbă sau prezenţă e inutilă şi că toate rugăminţile mele plicticoase aveau să piară uimitor, de parcă n-ar fi existat niciodată, împrăştiate în imensul spaţiu albastru al pieţei, sub frunzişul de un verde stins, în toiul anotimpului frumos.
Trăsăturile fine şi fugare de pe chipul lui Inés pe care mi le-a arătat Bob în noaptea aceea, deşi îndreptate împotrivă-mi, unite în agresiunea lor, dezvăluiau vitalitatea şi candoarea fetei. Însă cum să-i vorbesc lui Inés, cum s-o înduioşez, cum s-o conving prin intermediul surprinzătoarei femei apatice de la ultimele două întâlniri? Cum s-o recunosc ori măcar s-o evoc, privind-o pe femeia cu trup lung şi ţeapăn, în fotoliul de la ea de acasă şi pe banca din piaţă, păstrând aceeaşi rigiditate nestrămutată, în cele două ceasuri diferite şi în ambele locuri, pe femeia cu gâtul întins, cu privirea îndreptată înainte, gura moartă, mâinile aşezate în poală? Eu o priveam şi era „nu”, ştiam că e „nu” tot aerul care o înconjura.


N-am aflat niciodată care a fost povestea aleasă de Bob pentru asta, oricum sunt sigur că n-a minţit, căci pe atunci nimeni – nici Inés – nu-l putea face să mintă. N-am mai văzut-o pe Ines, nici silueta ei deşartă şi împietrită. Am aflat că s-a căsătorit şi nu mai locuieşte în Buenos Aires. Pe vremea aceea, în toiul urii şi suferinţei, îmi plăcea să mi-l închipui pe Bob imaginându-şi faptele mele şi alegând-o pe cea mai potrivită, ori ansamblul de fapte care au fost în stare să mă omoare în Inés şi s-o omoare pe ea în mine.


S-a împlinit anul de când îl văd pe Bob aproape zilnic, în aceeaşi cafenea, înconjurat de aceeaşi oameni. Când am fost prezentaţi – acum se numeşte Roberto –, am înţeles că, pentru trecut, timpul nu există şi că acolo ziua de ieri se confundă cu cea de acum zece ani. Câte o urmă vagă din Inés îi mai dăinuia pe chip şi o mişcare a gurii lui a reuşit să mă facă să revăd trupul prelung al fetei, paşii ei cumpătaţi şi fireşti, şi aceiaşi ochi albaştri neschimbaţi m-au mai privit o dată de sub părul moale, prins cu o panglică roşie. Absentă şi pierdută pentru totdeauna, putea să se păstreze vie şi neatinsă, veşnic de neconfundat, identificată cu ceea ce era esenţial în ea. Mi-era însă greu să scormonesc în chipul, cuvintele şi gesturile lui Roberto pentru a-l afla pe Bob şi a-l putea urî. În seara primei noastre întâlniri, am aşteptat ceasuri în şir să rămână singur sau să iasă, ca să-i vorbesc şi să-l lovesc. Liniştit şi tăcut, spionându-i uneori faţa sau evocând-o pe Inés în ferestrele strălucitoare ale cafenelei, mi-am alcătuit cu dibăcie frazele insultătoare şi am găsit tonul răbdător cu care aveam să i le spun, am ales locul din trupul lui unde să-l lovesc mai întâi. Dar a plecat când s-a lăsat întunericul, însoţit de cei trei prieteni, şi-am hotărât să aştept, aşa cum aşteptase el, cu ani în urmă, noaptea potrivită în care aveam să fim singuri.


Când l-am revăzut, când am început această a doua prietenie care sper să nu se termine niciodată, am renunţat să mă mai gândesc la orice formă de atac. Am hotărât că nu-i voi pomeni niciodată de Inés, nici de trecut şi că în tăcere voi păstra toate acestea vii în adâncul sufletului. Asta şi fac, nimic altceva, aproape seară de seară, în faţa lui Roberto şi a chipurilor familiare de la cafenea. Ura mea rămâne fierbinte şi vie cât o să fiu în viaţă şi o să-l ascult pe Roberto: nimeni nu ştie de răzbunarea mea, dar o trăiesc cu desfătare şi frenezie zi de zi. Vorbesc cu el, zâmbesc, fumez, beau cafea. Tot timpul cu gândul la Bob, cel care iubea muzica, la Bob care plănuia să înnobileze viaţa oamenilor construind de-a lungul fluviului un oraş de o frumuseţe orbitoare, pentru cinci milioane de locuitori; la Bob care nu putea minţi, la Bob care proclama lupta tinerilor împotriva bătrânilor, la Bob, stăpânul viitorului şi al lumii. Mă gândesc pe îndelete şi în tihnă la toate astea în faţa bărbatului cu degetele pătate de tutun numit Roberto, care duce o viaţă grotescă, lucrând într-un birou murdar şi anost, însurat cu o grăsană pe care o numeşte pompos „doamna mea”, bărbatul ce-şi petrece duminicile nesfârşite prăbuşit pe scaunul din cafenea, cercetând ziarele şi jucând la curse prin telefon.


Nimeni n-a iubit vreodată o femeie cu patima cu care eu îi iubesc josnicia, definitiva sa năruire în viaţa sordidă a oamenilor maturi. Nimeni nu s-a extaziat din dragoste, aşa cum o fac eu în faţa fugarelor lui tresăriri, a proiectelor fără convingere pe care un Bob distrus şi îndepărtat le mai făureşte uneori şi care servesc numai pentru ca să măsoare cu exactitate până unde s-a înglodat pe vecie.


Nu ştiu dacă vreodată în trecut i-am urat bun venit lui Inés cu atâta bucurie şi iubire cum îi urez bun venit lui Bob în tenebroasa şi fetida lume a adulţilor. Este de curând sosit în ea şi la răstimpuri are crize de nostalgie. L-am văzut cu lacrimi în ochi, beat, insultându-se şi jurându-şi că se vor întoarce negreşit zilele lui Bob. Pot să vă încredinţez atunci că inima mea se revarsă de dragoste şi devine sensibilă şi iubitoare ca a unei mame. Ştiu în fond că n-o să plece nicicând, fiindcă n-are unde să se ducă, dar fac pe prietenul atent şi răbdător şi încerc să-l încurajez. Întocmai pumnului de pământ de acasă ori fotografiilor de străzi şi monumente, sau cântecelor pe care imigranţii le aduc bucuroşi cu ei, scornesc pentru el planuri, crezuri şi zile de mâine diferite, ce poartă lumina şi savoarea meleagurilor tinereţii de unde el a sosit de puţină vreme. Iar el acceptă: protestează mereu, pentru ca eu să-mi repet promisiunile, dar sfârşeşte prin a încuviinţa, prin a schiţa un zâmbet strâmb, crezând că într-o zi va trebui să revină la lumea şi ceasurile lui Bob, şi rămâne împăcat în mijlocul celor treizeci de ani ai lui, mişcându-se fără silă ori poticneli printre cadavrele îngrozitoare ale vechilor sale ambiţii, printre formele respingătoare ale viselor care s-au destrămat sub apăsarea nepăsătoare şi continuă a atâtor mii de tălpi inevitabile.



 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul