Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Cuibul de berze

        Ştefan Mitroi

Existau şi altfel de copii în orfelinatul în care crescuse el. Unii care se aflau chiar cu părinţii aici. Şi aceştia erau puii de barză. Avea în jur de unsprezece ani când a descoperit cuibul. Fusese acolo tot timpul, dar el îl văzuse abia atunci. Venise vara, adică vremea când celor de vârsta lui începea să le fie dor de bunici. Lui nu îi era. Ar fi vrut, dar n-avea de cine să-i fie. Ca să aibă bunici, ar fi trebuit ca mai întâi să aibă părinţi. N-avea nici unul dintre cei de acolo. Spre deosebire de el însă, mulţi dintre aceştia erau vizitaţi adesea de rude. Câteodată rudele îi luau chiar acasă, îndeosebi vara se întâmpla asta. Aproape că se golea orfelinatul când se termina şcoala. Cum la el nu venea niciodată nimeni şi nici el n-avea unde să plece, rămânea aproape singur peste vară, nu doar în clădirea aceea mătăhăloasă, ce mirosea a salină, poate din cauza faptului că lacrimile sunt sărate şi acolo se plângea, nu glumă, ci în toată curtea, care nu era deloc mică.


Ei erau cu toţii vreo sută, dar când îi scoteau afară, ar mai fi fost nevoie de încă de zece ori pe atâta ca să se umple toată curtea. Dormitorul se afla în spate, de fapt în faţă, căci pe acolo trecea strada, însă ei nu puteau să vadă mare lucru din pricina gardului înalt, care îi ferea şi pe oamenii de pe stradă, ferea şi lumina soarelui de ochii lor. La etaj se găseau sălile de clasă, deşi n-ar fi avut nimeni de suferit dacă era invers, dimpotrivă, iar spre interior un coridor lăbărţat despărţea dormitorul, cele două încăperi ale acestuia, de sala de mese, din care se putea ieşi în curte pe o alee de ciment ce ducea, dacă o luai la dreapta, spre poarta unde întâlneai o gheretă pentru portar, însă era plină cu mături şi găleţi goale, nu exista portar, uşa de la intrare fiind încuiată tot timpul, iar în stânga ajungeai, ocolind un havuz, mai exact, o cişmea de piatră din care nu-şi amintea nimeni să fi văzut ţâşnind apa, ajungeai, după douăzeci-treizeci de paşi la magazia de lemne. Dincolo de spaţiul circular, în care se lăfăia fără nici o trebuinţă cişmeaua, pornea o altă alee, presărată cu pietriş, aceasta având rostul de a face legătura între parc şi pavilionul administrativ, i se zicea aşa întregii clădiri, deşi ceea ce ţinea de administraţie ocupa doar jumătate din etaj, şi anume partea situată deasupra cantinei. Parcul se compunea dintr-un tăpşan pe care iarba nu izbutea niciodată să salte prea mult capul din cauza puzderiei de picioare ce o răvăşeau zilnic, împingând-o parcă înapoi în pământ, şi o pădurice, de fapt, un pâlc de copaci cam de aceeaşi vârstă cu clădirea, adică vreo şapte-opt stejari, doi mesteceni şi câţiva salcâmi. Fuseseră mai mulţi, dar cum lungimea iernilor nu se potrivea întotdeauna cu lungimea stivei de lemne din magazie, Enăchiţă, administratorul, punea iute mâna pe topor şi culca ditamai trunchiul la pământ. Eu nu ştiu nimic, zicea directoarea, deşi el se apuca de treabă doar după ce primea încuviinţarea ei. Acolo, în copacii pe care numai fiindcă se mai îmbunaseră iernile nu-i dovedise încă Enăchiţă, adăsta  primăvara o pasăre cântătoare pe care nu reuşise să o vadă nimeni, îi auzeau în schimb cântecul. Ştia ea, păsăruica, de ce nu se arăta. Îi scotea din sărite cântecul ei. Era ca şi cum ar fi nimerit un petrecăreţ cu chef de cântat la o înmormântare. Viaţa celor din orfelinat nu putea fi totuşi comparată cu o procesiune funerară, existau însă zile când tristeţea unora dintre ei era la fel de mare ca tristeţea celor ce pierduseră pe cineva drag şi îl conduceau pe ultimul drum. Dacă era să se ia ca exemplu pe el, şi avea toate motivele să o facă, întrucât se evidenţia mereu la capitolul acesta, părea să fi pierdut mai mult decât toţi. Nu era vorba de părinţi sau de bunici. Cum nu-i ştia, era ca şi cum aceştia nu ar fi existat. Pierderea lui era legată de faptul că, atunci când tuturor începea să le fie dor, lui nu-i era. Şi lucrul acesta îl umplea de tristeţe, îndurerându-l.


Clădirea leagănului se golea dintr-o dată. Rămâneau pe loc el şi încă vreo câţiva. În vara aceea, ca niciodată, rămăsese chiar singur. Mai erau, fireşte, o supraveghetoare, care era în acelaşi timp şi infirmieră, şi bucătăreasă, şi administratorul, care locuia, cu îngăduinţa directoarei, chiar acolo, într-o cămăruţă de lângă magazie, asta era casa lui. Puteai spune că Enăchiţă era bunicul pe care mulţi dintre micii locatari nu-l aveau. Poate că de-asta îl şi păstra conducerea orfelinatului acolo. Lui Mirică i se părea însă că e tot un orfan, unul ajuns la vârsta bătrâneţii, ce-i drept.


În ziua aceea nu prea avea chef de citit. Dăduse de câteva ori ocol curţii, încercase să intre în bucătărie, crezând că sosise ora mesei, dar uşa era încuiată şi supraveghetoarea nu se vedea pe nicăieri, aşa că a pornit spre pădurice. Nu ca să caute cuibul păsăruicii ce îi scotea din minţi cu trilurile ei. Asta se întâmpla doar primăvara, plus că lui părea să îi facă bine cântecul acesteia. Nici cuibul berzelor nu l-a căutat. L-a observat pur şi simplu din cealaltă parte a curţii, cocoţat pe unul dintre coşurile de fum ale clădirii. A găsit un loc din care să poată vedea mai bine. Se afla în partea dreaptă a păduricei o piatră, poate chiar o cruce de sub care fugise cine ştie unde mormântul, dacă existase acolo vreun mormânt, şi el s-a urcat pe piatra aceasta, era un loc bun într-adevăr, se vedea bine cuibul de pe coş. Cum de nu ştiuse de existenţa lui până atunci? Poate unde nu simţise până în vara aceea nevoia de a-i fi milă de el însuşi. Nu se mai întâmplase niciodată să nu-şi poată îndura singurătatea, adevărat nici aceasta nu fusese în verile celelalte atât de multă şi de copleşitoare ca atunci.


Şi abia începuse vara. Şi curtea leagănului era pustie. Şi uşa de la cantină era încuiată. Şi supraveghetoarea dispăruse fără urmă. Enăchiţă nu se zărea nici el pe nicăieri. Avea unsprezece ani, poate tocmai d-asta, dând peste cuibul acela, s-a gândit că ar putea găsi totuşi pe cineva cu care ar putea să-şi împartă singurătatea.


A venit mai întâi o barză, apoi încă una, dădeau amândouă ocol cuibului, bătând repede din aripi, după care a observat nişte ciocuri mici şi negre chemându-le, ele s-au grăbit să le răspundă, întinzându-le ciocurile lor roşii şi lungi, pentru a coborî mai apoi cu totul în cuib. Era ceva ce lui nu i se întâmplase niciodată. Aflase totuşi din cărţile pe care le citise că li se întâmplă, ar trebui să li se întâmple şi oamenilor asta. Atunci când sunt pui. Numai că lui nu-i fusese dat să fie niciodată. Ar fi ţinut minte aripile, venirea lor pe deasupra cuibului către făptura lui plăpândă, dornică de mângâiere şi căldură. Dintre toate numele de pe lume, îl alesese, cine îl alesese, pe cel mai greşit dintre ele. Îi spuseseră „Puiu”. Era în acte ceea ce nu fusese niciodată în realitate.


Se chema că cerşesc dragoste puii de barză şi că părinţii lor, deschizând ciocurile larg şi învăluindu-i protector cu aripile, chiar asta le ofereau. De aceea se uita Puiu Mirică din dreptul păduricei cu atâta interes la cuib. Uitându-se, el a înţeles câte ceva despre dragoste. Întâi de toate, că este un joc mai degrabă pentru păsări decât pentru oameni. Apoi, că el n-o să-l joace probabil niciodată. Sau o să-l joace, dar în compania păsărilor, nu a oamenilor.


Să fi putut rupe doar o fărâmă din singurătatea lui şi s-o dea altcuiva, ar fi simţit că trec mai repede zilele acelea de vară. Numai ei, cei patru pui din cuib, căci atâţia erau, păreau dispuşi să primească fărâma respectivă. Văzându-i însă cât erau de firavi – nu era exclus ca cele două ciocuri roşii şi lungi să le dea şi aerul pe care trebuiau să-l respire, ei neştiind să şi-l ia singuri –, Mirică s-a gândit că ar fi mai bine să păstreze toată singurătatea pentru el. Exista riscul ca puii de barză să moară striviţi de fărâma aceea. Dar mai trist era faptul că n-ar fi înţeles nimic din ea. Spre deosebire de el, care înţelegea. Înţelegea că va trebui să se descurce cum poate în faţa încetinelii cu care treceau zilele. Dacă s-ar fi trezit mai târziu dimineaţa, supraveghetoarea îl lăsa să doarmă cât voia, ar fi observat că zilele se scurtează, însă el sărea din pat imediat ce răsărea soarele. Pe de-o parte, fiindcă noaptea îi era mai frică de singurătate decât ziua, pe de alta, deoarece îşi făcuse din privitul pe îndelete al celor patru pui de barză o ocupaţie care îl bucura cum nu-l mai bucurase nimic până atunci.


Era, în momentul în care apăreau la cuib barza şi bărzoiul, călcând aerul cu picioarele şi căscându-şi ciocul ca să le dea de mâncare, ca şi cum s-ar fi uitat pe o fereastră, înăuntru, unde toţi erau acasă. Privitul pe o astfel de fereastră părea să fie lucrul care îi lipsea lui cel mai mult. Îşi dădea seama că de lucrul acesta îi fusese lui dor, dar nu ştiuse. Acum, când se ivise ocazia, ştia, încercând să profite la maxim de ea.


Şedea cam vreo două ceasuri pe piatra de lângă pădurice. Supraveghetoarea nu se grăbea să-l cheme la masă. Nici nu era nevoie, în cele mai multe dintre dimineţi se sătura uitându-se la cum mănâncă puii de barză.


Cum seara era încă departe şi foamea şi-o potolise furând cu ochii din porţia îndestulătoare a berzelor, a hotărât într-o zi să pornească într-o călătorie pe cuprinsul pământului. Pe tot cuprinsul. Curtea aceea mare şi pustie îi oferea toate condiţiile pentru asta. Important era ca el să nu se oprească decât noaptea din mers. De-acum nu avea de ce să se mai sperie de zilele lungi ale verii.


Primele ore ale dimineţii şi le petrecea învăţând despre dragoste de la berze. Pe urmă se apuca de umblat. Ajungea, hălăduind zilnic între aleea de ciment din faţa sălii de mese şi gardul din spatele păduricei, tot mai departe. Îşi continua drumul, venind înapoi, după care o pornea în direcţia magaziei de lemne, având grijă să nu dea ochii cu Enăchiţă. Dacă îi căşuna să i se alăture cumva? După modelul singurătăţii, care era numai a lui, el nu voia să-şi împartă călătoria cu nimeni. Uimit de cât de întins era pământul – trecuse jumătate din vară şi încă nu-i găsise capătul –, s-a pomenit întrebându-se de ce nu-i iese nici un om în cale. Lipseau de peste tot oamenii. Se adeverea faptul că n-avea nimic de învăţat despre dragoste de la ei. De la cine şi cum? Toate locurile prin care trecea erau pustii. Să fi fost nevoia de iubire a oamenilor ca nevoia de apă, ar fi murit iute de sete. Dar el trăia, întorcându-se noaptea în dormitorul de care îi era frică. Frica venea de la paturile goale din jur, asemuia dormitorul cu gura enormă a unui balaur, iar paturile i se părea că sunt măselele acestuia ce-l puteau strivi în timp ce dormea. Oricât de departe se afla, Enăchiţă îl găsea într-o clipă, vârându-l seara între fălcile dihaniei şi având grijă să încuie uşa de la intrare cu cheia. Se gândea că într-o noapte nu o să mai rămână nimic din el. Dar balaurul nu şi-a pus mintea cu un biet orfan de unsprezece ani. Astfel că dimineaţa administratorul îl vedea ieşind viu dintre măselele fiarei. Dar nu ca să-l vadă administratorul se grăbea el să iasă de acolo, ci pentru a nu-i lăsa pe puii de barză să creadă că oamenii nu-şi ţin nici o promisiune până la capăt. Promisiunea pe care le-o făcuse el era că o să-i fie dor de privitul pe geamul acela până când va descoperi că toţi cei din casă au dispărut, şi-au luat zborul. Pe urmă n-avea decât să se întoarcă la singurătatea de mai înainte.


Mai era apoi şi obligaţia cealaltă, legată de călătoria pe cuprinsul pământului. Ajunsese atât de departe, încât nimic nu-l putea împiedica să o continue. Şi ce dacă nu întâlnea pe nicăieri oameni? Şi ce dacă era nevoit să se lipsească de dovezile de dragoste din partea acestora? Nu pornise cu asemenea dorinţă la drum, ea se ivise pe parcurs, dar era tot mai lămurit. El străbătea zi de zi pământul nu pentru a-i căuta pe oameni şi, cu atât mai puţin, pentru a învăţa ceva despre iubire de la aceştia.


Lipseau de pe tot cuprinsul pământului oamenii. Nu exista pe nicăieri iubire. În afară de cuibul de berze de pe acoperişul pavilionului administrativ. Deşi se îndepărta tot mai mult de locul din care plecase – era mijlocul verii şi zilele călătoriei sporiseră –, vedea cu uşurinţă cuibul. Doar ce întorcea capul şi acesta îi şi apărea în faţa ochilor. Străbătea ţinuturi aflate la depărtări de mii de kilometri şi, totuşi, distanţa dintre el şi cuibul de berze rămânea neschimbată. Asta îi şi dădea curaj să meargă mai departe.


Venise însă timpul să se oprească. Mulţi dintre cei plecaţi se întorceau. Nu mai era singur. Şi aproape că trecuse şi vara. Se mai întâmplase însă ceva. Un lucru mai important decât toate. Aşa că el a trebuit să îşi încheie călătoria, oricum nu mai avea motive să continue, ce fusese de văzut văzuse. Acum îşi petrecea toată dimineaţa pe piatra de lângă pădurice, atent la ceea ce puneau berzele la cale.


Puilor li se înroşiseră ciocurile. Li se lungiseră şi aripile şi picioarele între timp. Mai înainte de asta însă, când încă erau mici, se petrecuse ceva ce nu putuse înţelege, şi totul din cauza uşurinţei cu care vedea de peste tot cuibul. A fost pentru prima oară când ar fi vrut să nu-l vadă. Berzele voiau să-l înveţe însă totul despre dragoste. Totul şi până la capăt.


Veniseră, ca şi până atunci, la cuib, desfăcându-şi larg aripile şi bătând aerul cu picioarele. Au căscat apoi ciocurile, dar nu ca să dea, ci să ia. L-au luat pe cel mai mic dintre pui şi l-au împins afară din cuib. Acesta dădea neputincios din aripile ce abia îi înmuguriseră şi ţipa speriat, consumându-şi astfel toată puterea care i-ar fi trebuit ca să se caţere înapoi, spre coşul de pe care căzuse. Dar, pe măsură ce se zbătea, se ducea tot mai la vale, pe ţiglă, până când a căzut cu un zgomot surd de pe clădire.


Barza şi bărzoiul, părinţii săi adică, l-au gonit doar pe el din cuib, partea de dragoste ce i se cuvenea lui au păstrat-o, împărţind-o celorlalţi. Din punctul lor de vedere, era ca şi cum nu se întâmplase nimic. Din punctul de vedere al puilor rămaşi, era mai bine. Din punctul de vedere al puiului căzut, era o spaimă fără margini amestecată cu tot atâta mirare. Din punctul de vedere al băiatului de unsprezece ani, erau câteva întrebări dureroase.


Cerea, trebuia să ceară şi un astfel de preţ dragostea?
Ca să-i fie cuiva bine, era necesar ca altcuiva să-i fie rău?
Era o prostie să-ţi fie milă?


Nu din milă şi-a întrerupt el pentru o jumătate de ceas călătoria, ocupându-se de înmormântarea puiului mort. Căci asta a făcut, a săpat o groapă la umbra crucii pe care se căţăra zilnic ca să se uite la cuib. Şi a vârât puiul acolo. Hotărâse să nu-şi împartă singurătatea cu nimeni. Numai că, murind, puiul de barză părea parcă mai singur decât el.


Erau prea puţin o singură vară, fie ea oricât de lungă, şi un singur pământ, fie el oricât de întins, pentru două singurătăţi atât de mari. Trebuia să scape urgent de cea a puiului de barză. Şi a scăpat, îngropând-o în pământ. Îi mulţumea în felul acesta şi crucii, dându-i în ochii ploilor şi ai timpului un rost.


Cei trei pui învăţau acum să zboare. Nu porneau toţi odată, ci pe rând, învârtindu-se în cercuri mici deasupra cuibului. După care, cercurile s-au lărgit şi ei au început să se îndepărteze de acoperiş, apoi de curtea orfelinatului, iar la urmă şi de pământ, avântându-se tot mai sus, către cer. Barza şi bărzoiul şedeau în preajma lor la început, gata să le sară în ajutor, deoarece le mai fugea câteodată aerul de sub aripi şi ei nu mai ştiau de ce să se ţină, se ţineau de aripa mamei sau a tatălui, până când îşi redobândeau echilibrul. După vreo săptămână, n-a mai fost cazul să fie sprijiniţi, se descurcau singuri, dar berzele continuau să stea cu ochii pe ei şi chiar să pară îngrijorate. Până în ziua când i-au văzut cu spinările lipite de cer. Ştiau că, de acum încolo, el, cerul, avea să le poarte pentru tot restul vieţii de grijă. Aşa că ele puteau să respire liniştite şi chiar să tragă un pui de somn.


Aproape că trecuse vara, dormitorul se umpluse la loc, se golise în schimb cuibul. Berzele se întorceau numai seara la el. Porneau dimineaţa în zboruri tot mai largi, ce anunţau faptul că se pregăteau de plecare.


Au descoperit abia a doua zi că patul lui rămăsese gol peste noapte. Ce se întâmplase cu el? Unde dispăruse? Ar fi fost mai simplu să fugă în zilele când era aproape toată lumea plecată. Şi totuşi nu o făcuse. Nu fiindcă îl păziseră supraveghetoarea şi Enăchiţă şi nici pentru că era poarta încuiată. Putuse adică să călătorească până la capătul pământului, iar atunci când se înteţea arşiţa să se ascundă, prin bunăvoinţa stejarilor şi salcâmilor din curte, nu numai de cei doi, ci şi de razele necruţătoare ale soarelui, într-o pădure ce părea să nu aibă sfârşit, şi să nu treacă dincolo de o biată poartă încuiată şi de nişte ziduri prăpădite? Numai să fi vrut! Să fi avut un asemenea gând! Dar el nu avusese, nu se gândise nici o clipă la aşa ceva. Tot pământul, întreaga lume se aflau între zidurile acelei curţi. Aflase tot ce trebuia despre ele. Le cunoscuse colindându-le cu pasul. Încotro să fugă atunci? Mai exista vreun alt pământ pe undeva? Şi vreo altă lume în afara celei pe care o ştia? Se lămurise, atât cât se putea lămuri un copil de unsprezece ani, că nu se găsea pe nicăieri un loc unde să fie aşteptat. Şi că nu exista nimeni care să-l aştepte. Doar berzele îi dăduseră o mică speranţă, învăţându-l, fără să ţină cont că era om, şi nu pasăre ca ele, câte ceva, poate chiar totul despre dragoste.


Lui nu-i trecuse niciodată prin minte, aşa cum îşi închipuia directoarea că poate să-i treacă unui copil, ideea cumplită de a fugi. Cumplită nu atât pentru el, cât pentru cei ce aveau răspunderea de a-i păzi. D-asta şi alergau buimaci de colo până colo. Ce se întâmplase? Unde se vârâse?
Au scotocit mai întâi dormitoarele. Apoi sălile de clasă şi cantina. După aia au luat la puricat magazia de lemne şi cămăruţa lui Enăchiţă. Nici în găleţile din ghereta portarului nu au dat de el. Nu fugarul, ci ei erau în găleată, dar nu într-una de felul celor de aici. Din pricina asta şi erau ei atât de speriaţi. Au luat pe urmă curtea la scărmănat. Credeau că-l vor găsi în vreun copac din pădurice. Dar nu l-au găsit. Pe poartă, erau siguri, nu ieşise. Peste gard nu putuse să sară. Doar dacă nu-şi luase cumva zborul, lucru de care se-ndoiau cu toţii, întrucât ştiau că n-are aripi. De la asta, de la faptul că n-avea aripi, a plecat întreaga tărăşenie.


Târziu, după două zile de la dispariţie, l-a zărit o slăbănoagă înaltă şi năsoasă, sus pe acoperiş, de fapt a văzut nişte mâini mici care se ţineau de marginile cuibului şi un cap de copil ce se răsucea întruna spre cer. Îi era poate ciudă că nu se afla ea în locul lui, ceea ce părea de înţeles, deoarece aducea la înfăţişare cu berzele.


– E sus, în cuib, a început să ţipe năsoasa.
– În cuib? Care cuib? Unde?
Directoarea coborâse scările în fugă, alarmată de zarva de afară, neînţelegând ce vrea să spună fata aia care se tot învârtea în jurul havuzului, arătând cu degetul în sus.
– În cuibul de berze, îngăima slăbănoaga, sugrumată de emoţie.


Se uitau cu toţii spre acoperiş, dar nu vedeau nimic. Nici el nu-i vedea pe ei de sus. A trebuit să se ridice în picioare ca să-i vadă.
– Ce cauţi acolo, drace?, s-a desluşit vocea lui Enăchiţă crescând ameninţătoare de jos.
– Se strânsese toată suflarea leagănului pe alee. Era cel mai potrivit moment ca el să înceapă să dea din mâini pentru a se ridica în aer, plutind apoi de câteva ori pe deasupra lor şi răspunzându-i de acolo, de la înălţime, administratorului: Uite ce! Asta! Dar n-ar fi reuşit decât să se facă de ruşine. Aşteptase în zadar berzele. Ele plecaseră înainte să-l înveţe să zboare.
Toată după-amiaza directoarea l-a ţinut închis în biroul ei, învineţindu-i urechile şi umflându-i palmele cu linia.
– Să înfund puşcăria din cauza ta, a?
Deşi fereastra era închisă, vocea ei răbufnea în toată curtea. Ajungea până la crucea din vecinătatea stejarilor. Se auzea pe tot cuprinsul pământului cum zbiera directoarea. Bine că nu erau oameni pe pământ ca s-o audă.
– Derbedeul dracului!, îşi vărsa ea năduful.


El nu se gândea în clipele acelea la el, ci la puiul de barză de sub cruce. Se temea cumva ca acesta să nu audă zbieretele directoarei şi să-şi facă o părere greşită despre oameni.


Nu se întâmpla nimic rău de fapt. Totul era spre binele copilului de unsprezece ani căruia i se cerea să-şi bage minţile în cap şi să promită că altă dată nu mai face. Numai că el nu ştia ce trebuie să nu mai facă. D-asta şi întârzia să promită. Directoarea nu l-a întrebat nimic despre berze, nici de ce urcase el, în cuibul lor, aşteptând o noapte şi o zi acolo. Măcar să-l fi întrebat ce aşteptase. N-a făcut-o însă. Poate că până la urmă i-ar fi spus ceea ce învăţase de la ele. I-ar fi povestit chiar şi despre călătoria lungă de peste vară, despre întinderea pământului pe care umblase, despre faptul că nu dăduse nicăieri peste oameni. Numai să fi vrut dumneai să asculte, dar nu vrusese. Probabil că directoarea nu-l întrebase nimic deoarece ştia dinainte răspunsul la toate întrebările. Şi-ar fi luat inima-n dinţi şi ar fi întrebat-o el pe ea. De exemplu, de ce sunt zilele verii atât de lungi? Sau cine ar fi trebuit să îi înveţe pe oameni să zboare?
– Te calc în picioare, pramatie!, zicea directoarea, scăpându-i câte o scatoalcă peste faţă.
Pe el îl durea doar faptul că ea nu îi pune nici o întrebare, în rest, nimic. La urmă de tot, a simţit că îl dor buzele. I se umflaseră într-atât încât n-a mai putut să deschidă gura ca să-ntrebe el ceva.
– Aşa să ştii, muceo! La prima abatere îţi fac forme şi te trimit la şcoala de corecţie.
Se înnoptase când i-a dat voie să plece. Cantina era închisă de mult. La cât de tare îl usturau buzele, oricum n-ar fi putut să mănânce. Tot ce voia era să ajungă în dormitor şi să se vâre în pat. În timp ce se îndrepta spre alee a auzit o voce strigându-l. Apoi s-a apropiat o umbră. Era Enăchiţă. Acesta i-a întins o bucată de pâine şi nişte brânză învelite în hârtie.
– Ia, mă prostule, i-a spus, ca să nu te culci cu burta goală.


Ziua următoare a plâns. Nu pentru bătaia primită de la directoare. Doi băieţi mai mari urcaseră cu scara pe acoperiş şi dărâmaseră cuibul. Dar nu numai d-asta. Un pic şi din cauza întâlnirii de pe alee cu Enăchiţă. În orice caz, era pentru prima oară când plângea. Nu s-a mai întâmplat din ziua aceea prea curând. Nici în anii petrecuţi acolo, nici mai târziu, pe durata şcolii sanitare.
Şi dacă s-ar fi întors berzele şi i-ar fi spus: urmează-ne!, ce ar fi făcut? Încurajat de îndemnul lor, ar fi găsit, mai mult ca sigur, puterea de a se ridica în aer – căci puterea aceasta nu vine doar de la aripi, ci şi de la curajul ce zace în tine, dar nu-l poţi urni singur de acolo, ci numai cu ajutorul altcuiva. Asta şi înseamnă, poate, să te înveţe cineva să zbori, să te ajute să ai curajul să o faci. Berzele îi dăduseră de înţeles că sunt gata să-l ajute, ceea ce nu mai făcuse nimeni niciodată.


Năsoasa n-ar fi apucat să dea alarma, s-ar fi desprins de cuib înainte ca ea să-l vadă. Ar fi dat câteva rotocoale pe deasupra havuzului şi a magaziei de lemne, nepărându-i rău de nimeni dintre cei de pe pământ, nici măcar de Enăchiţă, deoarece n-ar mai fi existat seara în care primise de la el bucata aceea de pâine şi nici noaptea în care a dormit cu ea sub pernă, apoi s-ar fi dus să-şi ia la revedere de la mormânt şi de la pâlcul de copaci.


Ştiind că n-o să-l poată ţine prea mult puterea de a zbura, că, neavând aripi, va simţi după un timp cum începe să cadă, le-ar fi zis berzelor să se ducă, să-şi vadă de drumul lor, pot să mă descurc şi singur, ar fi spus, şi atunci când ele ar fi dispărut dincolo de orizont, nemaivăzându-le, convins că nici ele n-au cum să-l mai vadă, şi-ar fi dat bucuros drumul în jos, căzând înapoi pe pământ. Poate chiar în curtea orfelinatului din care plecase. Poate chiar în dormitorul pe care nu avusese cu cine să-l împartă peste vară. Poate chiar în patul lui în care bătrânul administrator vârâse mai devreme sub pernă nişte pâine învelită în ziar, gândindu-se că trebuie să-i fie foame, nu atât după zbor, cât după cădere, căderile sunt întotdeauna mai istovitoare decât zborul.


Nu veniseră berzele. Nu se mai întorseseră, nici atunci, nici în primăvară. Poate că puiul îngropat sub piatra de lângă pădurice le trimisese vorbă că le-a dispărut cuibul, să nu mai vină.


El nu mai avea unsprezece ani. Îi era tot mai limpede că n-o să poată niciodată să zboare. Asta nu-l împiedica însă să-şi continue căderea. O cădere înceată, spre vârste tot mai mari, sub privirea absentă a directoarei. Toţi membrii personalului şedeau cu ochii pe el fără să-l vadă. Enăchiţă părea să observe totuşi ceva. Voia parcă să-l întrebe: Cum este? Mai poţi? N-ai ameţit încă? Te doare? Câteodată încerca chiar să i se alăture. Dar nu ştia că lucrul acesta nu se poate, că nu poţi da din căderea ta nimănui, şi nimeni nu-ţi poate da din căderea lui ţie. Fiecare om cade singur. Enăchiţă cădea şi el, doar că mai repede, atât de repede încât nici nu observa că ceea ce trecea pe lângă el era chiar viaţa lui, care se dusese cam toată în trecut, rămânându-i doar niţică în faţă. Cu Mirică se întâmpla invers, cea mai mare parte din viaţa sa se găsea în viitor. Aceasta era şi direcţia în care cădea. Ar fi vrut să cadă mai repede, dar nu se putea. Poate din cauza amintirilor. Fără să fie multe, acestea păreau să-l tragă înapoi, constituiau o povară de care nu ştia cum să scape. Erau totuşi câteva la care n-ar fi renunţat niciodată. Una era legată de ziua în care descoperise cuibul berzelor pe acoperiş. Alta, de cea în care, după ce îl bumbăcise până seara târziu directoarea, se întâlnise pe alee cu Enăchiţă. Şi mai era o zi, una de pe la mijlocul ultimei sale primăveri petrecute acolo.


Copilul care fusese nu mai exista. Ar fi vrut să-l ia cu sine în viitor, dar acesta, deşi îi promisese că o să vină, dispăruse. S-a trezit dintr-o dată fără el. Şi nu putea înţelege de ce. Nu de ce îl minţise, ci de ce dăduse bir cu fugiţii. Căci asta făcuse, fugise, şi nu putea fugi decât în urmă, spre trecut. Lui îi promisese c-o să vină, tocmai ca să scape de trecut. Ce se întâmplase cu el? Ce-l determinase să-şi schimbe hotărârea, înapoindu-se pentru totdeauna acolo? Era un lucru de neînţeles şi avea să rămână pentru tot restul vieţii aşa.
Se nimerise chiar la mijlocul primăverii Paştele atunci. În fiecare an, de Paşte, conducerea îi încolona pe două rânduri şi îi ducea la biserica de peste drum să ia lumină. Lumina Învierii, pe care el încercase să o pună la probă, apropiind flacăra lumânării ce o ţinuse în dreptul pieptului, acoperită cu palma, să n-o stingă vântul, de ţărâna în care îngropase puiul, însă nu se petrecuse nimic din ceea ce crezuse el că o să se petreacă. Acesta, puiul adică, nu înviase. El se mirase, iar mirarea îi sporea pe măsură ce creştea în vârstă. S-a pomenit apoi punându-şi tot felul de întrebări. Aşa s-a apucat de scris versuri.


În ziua aceea, chiar când se pregăteau să meargă la Înviere, se lăfăiau pe zidul magaziei, scrise mare, cu cretă, următoarele cuvinte: „Mai rămăsese pe câmpii doar cerul, ca o fereastră de orfelinat în care lumina da anapoda cu pietre”.
Nu era ceva nou, apăreau deseori pe ziduri fel de fel de inscripţii. Numai că, spre deosebire de celelalte, care conţineau adesea expresii porcoase sau înjurături, fapt ce le conferea avantajul de a fi uşor de înţeles, aceasta de acum părea destul de cuviincioasă, însă lipsită, cel puţin la prima citire, de tâlc. La a doua citire însă, dacă citirea o făcea cu ochii lui ageri şi scormonitori adjunctul directoarei, în a cărui grijă se aflau pregătirea morală şi educaţia pentru o viaţă sănătoasă a elevilor, a ieşit la lumină înţelesul ascuns al celor scrise. Chiar despre lumină era vorba. Nenorocirea era că nu se preciza care.


Să fi fost lumina electrică, n-ar fi fost nici o problemă ca ea să fie văzută dând cu pietre. Chit că un asemenea lucru nu avea cum să fie cu putinţă. Tot aşa şi lumina soarelui sau lumina stelelor. Mai exista însă şi Lumina Învierii. Iar ziua în care fuseseră scrise rândurile respective era chiar ziua în care ei mergeau să ia astfel de lumină.
Ce voia să spună netrebnicul ce mâzgălise zidul magaziei cu creta? Că Lumina Învierii are purtări huliganice? Menirea ei este să mângâie şi să înalţe, nicidecum să provoace durere, ceea ce se cam întâmplă în situaţia când eşti nimerit de o piatră aruncată de cineva. Lumina Învierii nu poate face una ca asta. N-ar mai fi ceea ce este. N-ar mai fi în astfel de împrejurări deloc. Nemaifiind ea, n-ar mai fi până la urmă nimic. E clar? În asta constă porcăria acestor rânduri. Cine le-a scris? N-a ridicat nici unul mâna, n-a făcut nimeni un pas în faţă.


El era cel ce scrisese, dar nu cu gândul la Lumina Învierii şi nici la lumina soarelui, nici lumina electrică nu o avusese în vedere. El se gândise la o altfel de lumină, la cea pe care o căutase în vara aceea de demult când cutreierase pământul şi căreia i se spunea dragoste, dar n-o găsise. Pentru că nu găsise oamenii, iar lumina aceasta răsare sau ar trebui să răsară din ei. Pietrele veneau dinspre oameni. Erau răspunsul la lumina cu care se întorceau în mâini de la biserică. În mâini, numai în mâini, şi aceasta era marea nimicnicie, marea minciună a Învierii.


Luminii nu i se răspundea cu lumină, cerul nu-şi pierduse încă răbdarea, mai aştepta.
N-ar fi folosit nimănui ca el să iasă în faţă şi să spună adevărul. Nu i-ar fi folosit lui, în primul rând. Directoarei i-ar fi fost poate ruşine să-l mai cheme în cancelarie şi să-l snopească în bătaie. Împlinise optsprezece ani. Era om în toată firea acum. Se temea că directoarea nici măcar de urechi n-o să mai aibă chef să-l tragă. Ce rost avea atunci? Aşa că a preferat să tacă.
Tăcuse şi Enăchiţă, care văzuse că se întâmplase ca luna să azvârle în noaptea aceea cu pietricele în ferestre. Una dintre ele nimerise în geamul de la cămăruţa lui şi îl trezise. Se mişca cineva pe afară. S-a apropiat de fereastră şi a văzut cine. Dar nu s-a grăbit să povestească nimănui.


Da, el scrisese rândurile acelea. Tocmai pentru că era noaptea de Înviere. Şi pentru că nu-şi pierduse credinţa în puterea tămăduitoare a luminii. Şi fiindcă locul acela atât de lipsit de dragoste avea nevoie de un strigăt de speranţă. Strigase, păstrând în acelaşi timp strigătul secret. Era secretul cu care se despărţea de viaţa petrecută în orfelinat şi, o dată cu ea, şi de trecut.



Fragment din romanul
Dacă Dumnezeu ar muri,
în curs de apariţie

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul