Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Cântec despre Purcărete

        Ana-Maria Nistor

Din start, dacă vorbeşti despre Silviu Purcărete ca despre un uriaş genial care face capodopere, greşeşti. În primul rând, faţă de el. Dacă diminuezi din forţa şi patetismul epitetelor şi dai de-o parte entuziasmul, iarăşi greşeşti. În primul rând, faţă de tine. Şi atunci, cum să aduni într-o carte personalitatea artistică a lui Purcărete? Cum să dezvălui cititorului cât mai multe din „secretele de bucătărie” ale maestrului? Simplu şi greşind celor care se entuziasmează şi văd în el doar uriaşul genial care face capodopere.


Silviu Purcărete sau privirea care înfăţişează este o carte onestă; un parcurs nu lipsit de spectaculozitate, prin care Oltiţa Cîntec încearcă să ni-l prezinte pe Silviu Purcărete în postura de artist care îşi practică profesia, coborât de pe soclu, fără, însă, a-i ştirbi cu nimic aura. La fel ca orice întâlnire cu Purcărete, această carte combină lejeritatea discursului, civilismul lui chiar, cu secvenţe frustrante, în care simţi cum îl scapi printre degete. Pare că spune totul, ai impresia că, în sfârşit, îl înţelegi pe artist, pentru ca, la final, să realizezi că deja simţisei din spectacolele lui „comoditatea” creatoare combinată cu documentarea de specialitate. E ciudat, e intrigant, te stârneşte şi mai mult... e ca Purcărete.


Demersul Oltiţei Cîntec a început la repetiţiile de la Teatrul Naţional din Iaşi cu Uriaşii munţilor, la care a asistat şi unde a strâns conştiincios toate firele aflate la vedere din ceea ce se numeşte munca regizorului cu actorul/sine însuşi. Cartea are, astfel, consistenţa unui jurnal personal de repetiţii şi, totodată, nu trădează afinităţile personale ale autoarei. Poate prea cuminte şi didactică, cu citate mai mult sau mai puţin concludente, (...) privirea care înfăţişează are calitatea de a fi un întreg bine proporţionat. Lăsând la o parte titlul metaforic, uşor forţat şi greu de reţinut, volumul dedicat lui Silviu Purcărete chiar ne înfăţişează spre privire detalii mai mult sau mai puţin picante, pe care însă doream demult să le aflăm.


E imposibil să nu ai curiozităţi de genul: cum de i-a venit să îi ologească pe zei în Danaidele, de ce Elena din Troilus şi Cresida era un cocon, ce caută rinocerul în Faust... lista e lungă. Sunt din ce în ce mai convinsă că răspunsul, însoţit de un zâmbet uşor jenat şi de o ridicare subtilă a umerilor, va fi mereu acelaşi: „Nu ştiu”. O ştie prea bine şi nu din falsă modestie preferă să evite o eventuală dezbatere filozofico-estetico-culturalo-preţioasă, ci pentru că îşi respectă profesia într-atât încât să îşi permită luxul de a tăcea. Nu explicaţiile lui sunt interesante, ci spectacolele pe care le face. Curioşii care ascund în spatele interesului speranţa unui prilej de a-şi etala opiniile multilateral documentate şi fondate nu sunt, cu siguranţă, interlocutorii preferaţi ai lui Purcărete. Iar la acest capitol, e clar că Oltiţa Cîntec şi-a făcut temeinic temele şi a rămas, aşa cum o afirmă ea însăşi, la adăpostul întunericului din sală, observând şi notând pentru a pune în pagină produsul brut.


Magia şi inefabilul se obţin din muncă la modul cel mai propriu şi din lucruri concrete. Inspiraţia există, în mod incontestabil, la fel şi genialitatea pe care entuziaştii i-o atribuie fără să clipească din ochi. Dar la fel de bine există şi lejeritatea cu care îşi dă voie să încerce, să se joace, să greşească şi să o ia de la început cu o altă idee, care se poate dovedi la fel de neinspirată sau genială. „Merită o investiţie de improvizaţie. Trebuie să ajungeţi la plăcerea pe care o au copiii când se joacă.” Cuvinte simple, un îndemn din toată inima, şi nu axiome sau adevărurile de aur ale teatrului. Aşa arată indicaţiile „uriaşului genial care face capodopere”. Nu e de mirare că vârfurile carierei lui s-au dovedit a fi întâlnirile cu actorii dispuşi şi ei, la rândul lor, să „înfăţişeze”, asemenea privirii celui care îi coordona. Când primeşti ca temă de improvizaţie „Bocetul macaroanelor”, „Dii, călu­ţule!”, „La cules de melci” sau „Cinci popice la bordel”, e clar că e cazul să uiţi de teorii rigide, de „eu în situaţia dată” şi de „nararea la persoana a III-a” şi să dai în mintea copiilor, aşa cum ţi-o cere Purcărete. Altfel e imposibil.
În partea a doua a cărţii îi găsim pe „prietenii de joacă” ai regizorului – Helmut Stűrmer, Dra­goş Buhagiar, Lia Manţoc, Vasile Şirli. Practic, nu poţi vorbi la modul serios despre Purcărete dacă nu îl priveşti în compania celor cu care a lucrat atât de bine; o altă simbioză prin joc. Ca­pitolele spaţiu, muzicalitate, păpuşi sunt membrele care întregesc organismul şi îl fac viabil. Spa­ţiul vizual, sonor, actorii în mişcare, tonalitatea, cromatica, simbolistica, interacţiunea cu publicul, toate elementele spectacolelor disparate nu au potenţa imaginii pe care o degajă laolaltă, atunci când se dezlănţuie lumea lui Purcărete. Iar dacă el înfăţişează această lume, „prietenii lui de joacă” o întreţin vie.


Nu cred că îl cunosc mai bine pe Silviu Purcărete după ce am citit această carte. Mi s-a confirmat, însă, că uriaşii, geniul şi capodoperele nu există doar în lumea ideilor pure. Uriaşul genial care face capodopere e, cu siguranţă, real, nu stă pe un soclu, e gurmand, deseori poartă vestă, tricouri negre şi spune cu o sinceritate dezarmantă: „habar n-am”.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul