Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

O carte care nu dovedeşte nimic

        Gelu Negrea

Una dintre victimele predilecte ale Ioanei Pârvulescu în Lumea ca ziar. A patra putere: Caragiale este Rică Venturiano. Cum aminteam şi în numărul precedent al revistei, autoarea îi pune în seamă, printr-o apropiere de Caragiale care nu se susţine (pag. 47-48), apucături de amorez profesionist pe care personajul va să zică că nu le are. Dar nu se opreşte aici. La pag. 94 Ioana Pârvulescu scrie: Amorul lui Rică are mereu martori, nu vrea sau nu poate găsi intimitatea. Chiar când e interzis, are nevoie de aplauze şi de ochi străini. Nedumerire: de ce ar fi amorul lui Rică interzis? Ziţa este divorţată – liberă, aşadar, de orice obligaţiuni familiale şi disponibilă  (biologic , legalmente şi moralmente) pentru  un alt mariaj. O spune limpede Jupân Dumitrache: Ei! dacă am văzut ş-am văzut, zic: „Lasă, Ziţo, zic,îţi găseşti tu norocul, n-a intrat zilele-n sac! acu e vremea ta! Lac să fie, că broaşte destule!” – ş-am şi dezvorţat-o; o confirmă tânăra femeie deplin conştientă de statutul său: Pardon, domnule, zic, n-am de-a face cu dumneata, şi mai întâi când e la o adică, nu sunt văduvă, sunt liberă, trăiesc cum îmi place, cine ce-are cu mine! acu mi-e timpul: jună sunt, de nimeni nu depand, şi când oi vrea, îmi găseşte nenea Dumitrache bărbat mai de onoare ca dumneata.


La rândul său, Rică nu este nici pe departe un aventurier sentimental. Ca studinte în drept, ştie ce este legal şi ce nu în astfel de daraveri şi înainte de a-i scrie prima epistolă, se informează, precaut, despre situaţia persoanei în ai cărei ochi sublimi citise că şi ea corespundea la amoarea lui (...M-am informat prin băiatul de la cherestegeria lui cumnatu-tău cum stai cu familia ta. Am aflat că acum eşti liberă... etc., etc.). Amor interzis? Haida-de...


La aceeaşi pagină 94 (dar nu numai), Ioana Pârvulescu insistă în convingerea că Venturiano ar fi ziarist, afirmând explicit: Ga­zetar fiind, Rică e reprezentantul însuşi al spaţiului public şi al idealurilor „patrio­tice”... Asta, probabil, fiindcă scrie la ziarul Vocea patriotului naţionale!.. Cum, însă, de-a lungul acestui miniserial, mi-am propus să nu comentez opiniile autoarei Lumii ca ziar..., ci doar să semnalez inexactităţile care abundă în carte, voi proceda la fel şi în continuare, luând în discuţie exclusiv chestiunea includerii lui Rică Venturiano în breasla gaze­tarilor. Să ve­dem, prin urmare, ce părere are Caragiale despre chestia asta.


În lista de personaje – care precede textul oricărei piese – dramaturgul scrie: Rică Venturiano, arhivar la o judecătorie de ocol, student în drept şi publicist. Conform cutumei, definitoriu pentru statutul social ori profesional al personajului este primul cuvânt (sau prima sintagmă) care survine după nume, restul întregind, doar, profilul său cu elemente adiacente. Ex.: Jupân Dumitrache, cherestegiu, căpitan în garda civică; Nae Ipingescu ipistat, amic politic al căpitanului; Chiriac, tejghetar, om de încredere al lui Dumitrache, sergent în gardă ş.a.m.d. (subl. mele – G.N.).  Pe cale de consecinţă, deducem că Rică îşi câştigă pâinea ca arhivar, nu ca student în drept şi nici ca publicist – ultimul termen nefiind, de altfel, deloc sinonim cu jurnalist, gazetar, ziarist (a se vedea, în acest sens, definiţiile din Dicţionarul explicativ al limbii române, Noul dicţionar explicativ al limbii ro­mâne, Dicţionarul de neologisme etc.). Publicist este oricine publică articole în presă, indiferent de profesiunea sa cea de toate zilele. Toţi gazetarii sunt – ipso facto – publicişti, dar nu toţi publiciştii sunt gazetari. Nu cred că Ioana Pârvulescu nu sesizează diferenţa dintre un ziarist – persoană care are calitatea de angajat al unei redacţii – şi un colaborator al ei din afară.


 Şapoul care însoţeşte articolul lui Rică din Vocea patriotului naţionale elimină toate echivocurile privind profesiunea sa. Iată-l:  Amicul şi colaboratorele nostru R.Vent. ..., un june scriitor democrat, a cărui asinuitate o cunoaşte de mult publicul cititor, ne trimite următoarea prefaţiune a unui nou op al său. I dăm astăzi locul de onoare, recomandând cu căldură poporului suveran scrierea amicului nostru. Urmează titlul opului: Republica şi Reacţiunea sau Venitorele şi Trecutul şi precizarea: Prefaţiune.


Ce află din acest scurt fragment cine ştie să citească? Multe.


1. În primul rând, faptul că Rică Ventu­riano nu este ziarist, ci un colaborator ocazional al ziarului. O dovedeşte nu doar men­ţiunea expresă a redacţiei şi propriile vorbe cu care se recomandă Vetei în scena a II-a a actului secund al comediei (...Am onoarea a fi al domniei-voastre prea supus şi prea plecat, Rică Venturiano, arhivar la judecătoria de pace circumscripţia de galben, poet liric, colaboratore la ziarul „Vocea Patriotului Naţionale”, publicist şi studinte în drept...), dar şi faptul că el „trimite” textul său gazetei, ceea ce nu se întâmplă cu angajaţii care îşi scriu, de regulă, textele în interiorul redac­ţiei. Nu intră, de asemenea, în practica gazetărească, menţionarea, după semnătură, a calităţii autorului. Or, finalul articolului sună aşa: Am zis şi subsemnez!. R. Vent.... studinte în drept şi publicist. Dacă R. Vent.... era, într-adevăr, gazetar precizarea care urmează nu-şi mai avea rostul.


2. Textul junelui scriitor democrat nici nu este, de fapt, un articol propriu-zis (cu toate că, din inerţie, şi eu l-am numit astfel), ci prefaţa unui studiu, a unei lucrări de, cum am zice astăzi, politologie pe care redacţia decide s-o publice în chip de editorial sau de comentariu de pagina întâi (I dăm astăzi lo­cul de onoare...). Este vorba, aşadar, de prefaţiunea unei cărţi (op asta înseamnă: operă – literară sau ştiinţifică – tom, volum, scriere de mari dimensiuni, tipăritură, lucrare). Date fiind relaţiile apropiate dintre autor şi gazetă, aceasta recomandă publicului scrierea amicului într-un abil gest de promovare mascată.


3. După ce ne-am lămurit ce nu este Rică (adică, gazetar) e timpul să spunem ce este el, în realitate. De fapt, o spune Caragiale însuşi: un scriitor. Un autor de cărţi. Şi nici măcar un debutant oarecare: precizarea referitoare la un nou op al său este edificatoare în această privinţă. Un nou op presupune în mod obigatoriu existenţa măcar a încă unuia, dacă nu a mai multora. Deci, la 25 de ani Rică Ventu­riano are deja o operă. Sau, în orice caz, o bibliografie de autor. În cartea mea Dicţionar subiectiv al persoanjelor lui I.L. Caragiale [A-Z], 2009 scriam: Caricaturizarea excesivă a limbajului lui Venturiano – ridicol, lozincard, preţios – a făcut ca personajul să fie adjudecat grăbit ca imagine emblematică pentru gazetarul român demagog, sforăitor şi găunos, care se profilează drept un viitor om politic veros şi detestabil (pag. 330). Şi mai departe: În legătură cu grandilocvenţa frazelor pe care [...] personajul le debitează în ultima scenă a comediei, cred că ele [...] sună ridicol pentru că aparţin nu registrului oral, ci aceluia scris, destinat tiparului. Ca orice autor prins în vraja ultimei sale producţiuni intelectuale, Rică se autocitează copios.


Mai sunt destule alte lucruri discutabile (remarcaţi, rogu-vă, eleganţa eufemismului!) în opul Ioanei Pârvulescu Lumea ca ziar. A patra putere: Caragiale, dar, ca să fiu
sincer, m-am cam plictisit – ceea ce nu vă doresc şi dumneavoastră. Motivul pentru care am pierdut atâta timp cu o carte care nu dovedeşte nimic este simplu: în Cuvânt
îna­inte, autoarea consideră că primii destinatari ai acestei cărţi sunt [...] studenţii. Săracii! Cred că merită o soartă mai bună...

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul