Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Dinamo – o poveste ridicolă şi tristă

        Gelu Negrea

Joi seara, cānd pisica neagră nu bāntuie pe acoperişul fierbinte şi nici trei ceasuri rele nu-s, am avut subit revelaţia că prostia poate fi, uneori, pur şi simplu fascinantă. Cu o condiţie, īns㠖 obligatorie: să nu fie o prostie comună, insipidă, previzibilă, ci una sferică, perfectă, inexpugnabilă īn devastatorul său absolut. O astfel de prostie cristalină, īn stare pură, care se ia la trāntă doar cu sine-şi, depăşind hotarele verosimilului, dar şi ale perplexităţii, nici nu mai amuză, nici nu mai uimeşte: deja, impune respect. Are ţinută, are prestanţă. Īn faţa ei īţi vine să ridici pălăria şi să faci o reverenţă.


Joi seara, īn faţa televizorului, am privit fascinat timp de o oră cum o echipă proastă (Dinamo Bucureşti) s-a chinuit să termine la egalitate cu o echipă de două ori mai proastă (Varazdin sau cam aşa ceva). Ce se īntāmpla pe gazonul stadionului din Ştefan cel Mare sfida legile fizicii, regulile bunului-simţ şi preceptele celei mai sofisticate dialectici. Era un spectacol suprarealist, proiecţia onirică a unui coşmar ridicol din care nimeni nu pricepea nimic. Iar cel mai puţin dintre toţi īnţelegeau ce film rulează pe dreptunghiul verde antrenorul Liviu Ciubotariu şi fotbaliştii dinamovişti. Ştiu, cuvāntul „fotbalişti” este impropriu, pentru că nu poţi numi astfel nişte fantome de bālci, nişte Haplea īn chiloţi, vorba lui Eugen Barbu, nişte saltimbanci deghizaţi īn practicanţi ai jocului cu balonul rotund – ba, īncă autoproclamaţi şi profesionişti, pe deasupra. Pe cine le scosese īn cale parodiilor de spartani dāmboviţeni destinul implacabil? O adunătură de croaţi imberbi, pentru care 90 de minute de fotbal păreau o nemiloasă condamnare la muncă silnică īn folosul unei comunităţi de care li se rupea (inima şi alte segmente ale anatomiei), nişte ciumeţi care-şi dădeau sārguincioşi cu stāngu-n dreptul şi viceversa, aşteptānd, din minutul 3, să se termine, naibii, odată corvoada aia nenorocită, ca să se poată īntoarce mai repede la deliciile plajei la Adriatica. O formaţie valorānd, cu echipament cu tot, 11 – maximum 14 (dacă socotim şi rezervele) – unităţi monetare ale unui stat sud-african; de fapt, un grup de excursionişti fără iluzii şi fără pretenţii, numai buni de īncălţat cu un 7-0 estival. Cu atāt mai mult cu cāt sărmanii flăcăi veniseră īn Romānia convinşi că vor avea īn faţă o echipă cu pedigree, semifinalistă a Cupei Campionilor Europeni şi a Cupei Cupelor, avānd īn palmares victorii īmpotriva lui Internazionale Milano, Hamburger Sport-Verein, Everton, Eintracht Frank­furt şi altor teamuri cu blazon european. Fiindcă pe site-ul lui Dinamo aşa scrie. Cum puteau ei să-şi imagineze că vor da piept cu un uragan fāsāit, cu o trupă de morţi şi īmbălsămaţi mai abitir ca mumiile egiptene, ai cărei jalnici componenţi mimează cu talent fotbalul de ani de zile şi apoi se miră că publicul le īntoarce partea dorsală?!


F.C. Dinamo este, cam de multişor, o poveste tristă şi lamentabilă īn acelaşi timp, bună numai de adormit copii handicapaţi, un club specializat īn repetate tentative de īn­călzire a unei ciorbe răsuflate avānd drept ingrediente pe eternii Andone, Rednic şi Ţălnar pe banca tehnică, pe expiraţii Marius Nicolae, Dănciulescu şi Cătălin Munteanu īn teren şi pe nimeni capabil să gāndească 5 minute fără să i se facă rău īn staff. Cānd la conducerea echipei a ajuns Dario Bonetti, un antrenor italian străin de filozofia fotbalului mioritic, care īncepuse să rānească grajdul şi să pună, cāt de cāt, lucrurile īn ordine, conducătorilor lui Dinamo le-a crescut glicemia şi l-au mătrăşit urgent pe intrus, ca să dea satisfacţie unui cetăţean cu mari dificultăţi de exprimare īn limba romānă, Vasile Turcu, dacă-l mai ţineţi minte... Rezultatul? L-aţi văzut joi seara. Dacă nu l-aţi văzut, cu atāt mai bine!


Morala pe care am extras-o eu din halucinanta desfăşurare a acestui meci a fost aceasta: o echipă cu adevărat proastă este incapabilă să cāştige nu doar cānd īntālneşte un adversar mai valoros sau de aceeaşi talie, ci inclusiv cānd joacă (vorba vine...) cu o echipă chiar şi mai proastă decāt ea.


Şi acum, reversul. Acum aproape 20 de ani am văzut o partidă de tenis memorabilă. Se īntālneau Steffi Graf  (cāştigătoare, īn īntreaga carieră, de 22 de ori a turneelor internaţionale de Grand Slam, 377 de săptămāni numărul 1 mon­­dial, singura jucătoare din lume deţinătoare a aşa-nu­mitului Golden Slam care aureolează sportivii care, īn acelaşi an, triumfă la Wimbledon, Roland Garros, Australian Open, US Open şi la Jocurile Olimpice) şi o tenismenă bună, de top 20 sau chiar 10, dar departe de performanţele marii campioane aflate la apogeul evoluţiilor sale superlative. Nu-i mai reţin numele, deşi ar fi meritat din plin. Out­sidera prinsese o zi extraordinară, juca excelent şi īi ieşea absolut totul: primul serviciu, cross-uri, smash-uri, lovituri scurte, mingi la fileu sau voleibalate peste adversară, īn fine, tot-tot. A măturat terenul cu biata Steffi, a ridiculizat-o īn fel şi chip, făcāndu-mă să sufăr pentru favorita mea care era K.O. şi pe care doar o tenacitate ieşită din comun, tipic nemţească, a oprit-o, probabil, să abandoneze. Dacă am fi fost la box şi eu eram antrenorul ei, aş fi aruncat prosopul fără să ezit o clipă, acceptānd fatalitatea: şi monştrii sacri pot avea zile nefaste, īn care jocul nu le merge şi īn care sunt sortiţi eşecului, oricāt ar fi ei de superman-i (sau superwoman-e) şi de īncăpăţānaţi. Iar Steffi Graf era foarte īncăpăţānată şi ferm hotărātă să-şi apere şansele pānă la ultima minge. A făcut-o, iar ultima minge i-a aparţinut, cāştigānd-o īmpreună cu meciul. Īmpotriva oricărei logici – fie ea sportive sau de altă natur㠖, īmpotriva cursului jocului, īmpotriva iminenţei īnfrāngerii binemeritate. Nici īn ziua de astăzi nu realizez ce s-a īntāmplat, de fapt, pe acel teren de tenis şi cum a fost posibil ca Steffi Graf să obţină victoria la finalul īntālnirii dominate autoritar de adversara ei aflată īn zi de graţie. Şi totuşi minunea s-a īntāmplat, iar eu am īnţeles atunci că metabolismul competiţional al marilor campioni este diferit de al muritorilor de rānd, că pānă şi limitele lor sunt altfel etalonate şi, īn fine, că ei pot īnvinge nu doar cānd adversarii joacă mai slab decāt ei sau la fel de bine, ci şi atunci cānd aceştia joacă mult mai bine decāt ei.
•
Nu ştiu dacă Gaz Metan Mediaş va reuşi să elimine valoroasa formaţie din Bundesliga Mainz, nu ştiu, la ora cānd scriu aceste rānduri, nici măcar ce-a făcut trupa lui Pustai cu aroganta şi penibila Dinamo, dar pentru acel 1-1 realizat de ardeleni īn Germania fără Eric şi fără Paul Pārvulescu (singurii lor fotbalişti cotaţi la bursa de valori a campionatului nostru) merită toată iubirea şi tot respectul nostru. Jos pălăria, Gaz Metan Mediaş!


PS: Şi după rezultatul īnregistrat duminică la Mediaş, īn ceea ce priveşte  echipa Dinamo rămāne cum am stabilit!

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul