Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Nu trebuie să laşi pe nimeni să-ţi spună cine eşti

        Vladimir Zamfirescu

Interviu realizat de Iolanda Malamen


Iolanda Malamen: Vladimir Zamfirescu, ajută-mă, te rog, să privesc pentru câteva momente lumea cu ochii tăi de pictor!


Vladimir Zamfirescu: Iolanda, lumea privirii e în contradicţie cu lumea văzului, aşa că nu ştiu în care dintre ele mă rogi să îţi fiu călăuză.


Lumea care se vede în singurătatea atelierului.


Ochiul pictorului în trup vede lucruri pe care le poţi percepe şi tu, în aceleaşi limite materiale, o lume sensibilă, în perfectă armonie cu vizualitatea ta, dar există o realitate nevăzută, vizibilă doar în privirea interioară a pictorului, pe care mi-ar fi imposibil să ţi-o relevez altfel decât arătându-ţi un tablou. Ei bine, priveşte această pictură şi vei vedea lumea aşa cum o văd eu. Când mă aşez la şeva­let, mă părăsesc toate sensibilităţile în faţa realităţii pânzei, realitate care este mai dure­roasă decât a trupului, căci mă trezeşte din viaţă, din amăgirea perpetuă a realităţii de zi cu zi. Cum să-ţi pot arăta lumea, dacă am pier­dut memoria visului, altfel decât arătân­du-ţi tabloul?


Se spune că ai fost unul din elevii preferaţi ai lui Corneliu Baba. Consideri o binecuvântare întâlnirea cu el?


Nu ştiu să fi spus vreodată Corneliu Baba aşa ceva, în schimb, mi-a dat, cu binecuvântarea lui Dumnezeu, tot ce nu mi-au putut lăsa părinţii.


Vlad Zamfirescu, ce legi fundamentale rezistă de secole în artele plastice?


Legile fundamentale ale artelor plastice se extrag din metabolismul civilizaţiilor, din cultura umanităţii, din gustul individual etc. Şi sunt conceptuale sau tehnice. Se pot schimba, istoric vorbind, dar aici ar fi enorm de mult de discutat, călcând în teritoriul istoriei de artă. Dar nu legile fundamentale, ci poruncile nu se schimbă, fiind în http://img172.imageshack.us/img172/914/vladimirmother200pz1.jpg armonie cu eternul omenesc. Iată cu ce s-ar începe:
1. Doar oamenii pot face artă. 2. Să nu batjocoreşti arta altuia! 3. Să nu pictezi niciodată altceva decât ceea ce ai nevoie să pictezi! 4. Să fii credincios picturii tale! 5. Să pictezi natura după propria ta natură! etc. Pentru oricine nu vede mai înalte decât noi aceste porunci, ele sunt doar precepte cu care pilotează prin moralităţi tulburi.


Te simţi cu asta mai aproape de divinitate?


Nu vreau să dezvolt un răspuns complicat la întrebarea ta foarte grea, dar nici nu vreau să întreţin o confuzie asupra diferenţei esenţiale între tabloul cu imagine religioasă, care se adresează înţelegerii culturale, şi ima­ginea iconică, liturgică, cea care vine singură să-l apropie pe om de Dumnezeu. Tabloul Coborârea de pe cruce al lui Rubens nu îmbie pe nimeni să-l sărute, nici chiar pe apu­seanul cel mai credincios. În tradiţia religiei sale, în schimb, sărutul pios, cu închinăciune, se va apleca instantaneu în faţa icoanei cu reprezentarea aceleiaşi scene pictată de Pârvu Mutu. Această gravă confuzie este un prilej prolific de manifestare a multor malformaţii de producţie religioasă livrată fără har şi de o parte, şi de alta, stricând, deopotrivă, bunul gust, dar şi sufletul. Va trebui odată să se înţeleagă, cu bunăvoinţă şi bună cunoaştere, că tabloul cu subiect religios este o informaţie vizuală asupra unor întâmplări din patrimoniul religiei, care pot avea efecte parabolice semnificative, asupra conştiinţelor tulburate de întrebări, asupra răului sau binelui.


Şi icoana?


În imaginea icoanei pictate de Dumnezeu cu mâna iconarului nu stă un autoportret, ci chiar locuinţa Lui în care te invită să intri. Icoana şi biserica sunt trupul Domnului, însă neînţelegerea acestei revelaţii produce exaltări efervescente, care bântuie deseori cu totul nepotrivit printre vrednicii credinţei.
Am fost întrebat odată dacă îmi este frică de Dumnezeu şi am răspuns că nu. Întrebarea era greşită. Trebuia să fie aşa: „Eşti om cu frica lui Dumnezeu?”. Răspunsul ar fi fost: „Da”. Lucrările mele nu sunt tablouri religioase, ci picturi ale unui astfel de răspuns.


Artele vizuale, ca, de altfel, şi celelalte arte, trăiesc şi ele momente de sărăcire spirituală, propunând deseori nimicul... ca profund adevăr.


Da, tu afirmi prin asta o revoltă. Scandalos este că neliniştea asta a început să ne stăpânească freatic bunăvoinţa, iar „nimicul ca adevăr”, această ţoapă care ne contaminează nu numai trupul, dar şi credinţa, proliferează endemic şi managerial prin toate cartierele vieţii noastre. Răspund ferm: fenomenul trebuie înlăturat acolo unde el apare. Cum? El trebuie arătat cu degetul.


Care ar fi fost, după părerea ta, cel mai potrivit spaţiu pentru un mu­zeu de artă modernă?


Se face distincţie între arta modernă şi arta contemporană în definiţie, care duce şi la locaţii diferite. Nici lui Mihai Oroveanu nu-i convine să-i fie oprită maşina cu care vine la muzeu, ca la anteporţile unei zone militare de importanţă strategică naţională, dacă nu, chiar nucleară. El a muncit enorm pentru Muzeul de Artă Modernă aflat în Palatul Parlamentului, încât era să-şi piardă şi viaţa. Este stupid să gândeşti că un astfel de muzeu se ascunde pe undeva, în spatele acestei mizerii luxuriante, la care şi argonauţii ar fi ajuns destul de greu.


Şi totuşi, unde ar fi trebuit deschis?


Dacă vrei să ştii unde, află că aş fi visat să fie deschis undeva pe locul Fundaţiei Getty, din Los Angeles, ori lângă Mănăstirea Văcăreşti, refăcută.


Se vorbeşte astăzi puţin despre moralitatea în artă? Este ea adesea uitată?


Da, destul de des. O coală de hârtie şifonată între mâini şi aruncată pe pardoseala Muzeului „Prado” nu poate fi niciodată operă de artă. Un astfel de obiect suferă letal de lipsă de moralitate. Şi nu numai fiindcă stă la picioarele lui Velasquez, dar vrea să pară şi conceptual. Pentru artele moderne nu e suficient să ai doar ochi, o anume vedere, dar şi minte.


Când crezi că va fi România bine pregătită pentru piaţa de artă?


Pentru asta, e nevoie ca România să fie, în primul rând, coerentă şi mai caldă, în condiţiile în care chiar Europa se îndreaptă spre o nouă glaciaţiune, când totul se complică. Totuşi, Europa este o continuitate certă, ca şi legăturile noastre intime cu ea, cum ar fi căpşunile şi limba, restul fiind destul de fragil. Dar cel mai mult ne adună continuitatea.
Nicolae Grigorescu, pe timpul regelui Ferdinand, a vândut integral o expoziţie cu 400 de tablouri expuse în subsolul Ateneului Român. Aşa că răspunsul mai exact este că noi nu găsim încă, în nebunia noastră donqujotescă, o Dulcinee care să ne iubească pentru ce suntem cu adevărat, singura consolare fiindu-ne tainica înţelegere solidară cu căderea îngerilor.


Tulburător autoportretul pe care l-ai făcut la începutul lui mai-20011. Un autoportret cumva aniversar (la 75 de ani), patetic prin simplitatea desenului şi prin ,,marea de ocru“, care-l susţine. Ai vrut să se vadă ,,cine eşti“ în momentul ăsta?


Nu trebuie să laşi pe nimeni să-ţi spună cine eşti. Trebuie să poţi să o faci singur, cu condiţia să nu ascunzi sau să falsifici ce e frumos şi mizerabil din viaţa ta, de dragul unui frumos iluzoriu. Frumuseţea autoportretului stă în adevărul lui, care îl face să nu-ţi fie străin.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul