Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

De la bogăţia senzaţiilor la economia decepţiei

        

O antologie (colecţia „Opera Omnia”), pe care, din păcate, o bănuiesc a nu fi tocmai bine alcătuită, grevată fiind, în plus, şi de numeroase greşeli de tipar ce pun probleme lecturii, îmi dă, totuşi, posibilitatea de a face o mai bună cunoştinţă poeziei lui Vasile Dan, poet inteligent şi cultivat, cu expresie fină şi echilibrată. Năs­cut în 1948, într-o comună din Mureş, autorul debutează editorial în 1977, cu volumul Priveliştile (editura Facla), pu­blicând apoi, până în 1989, alte cinci culegeri de versuri. Volumul care dă şi ti­tlul antologiei de faţă apare în 1984, la editura Eminescu. După 1989, Vasile Dan scoate doar trei plachete de poezie (Dru­mul cu fiinţe, 1990, Pielea poetului, 2000, Carte vie, 2003), din penultima reţinând în antologie patruzeci  de poeme, iar din ul­tima trei­zeci şi patru de titluri. Alte sec­ţiuni din culegerea antologică, nedatate, sunt „Întâmplări crepusculare”, „Întâmplări. Reverii” şi „Mis­terii”.  Poemele de aici, apar­ţinând probabil, toate, perioadei de dina­inte de ’89 cons­tituie însă şi partea cea mai consis­­tentă a poeziei scrise de Vasile Dan.


Recunoaştem, din lectura câtorva, unele teme şi motive vehiculate de generaţia optzecistă (dar nu numai de aceasta), cum ar fi, de pildă, cele privind rolul poetului şi al poeziei. Astfel, în poemul „Hra­na”, hârtia scrisă, manuscrisul poetului cu alte cuvinte, „se umple de un popor de furnici”, purtând în spate, „în devălmăşie, icnit… bucată cu bucată”, trupul celui care scrie. Fireşte, binecunoscutul motiv al „jertfei” creatorului care se autodevorează prin creaţia sa. Textul mai poate prilejui însă şi alte observaţii. De exemplu, metafora literelor-furnici, care, să notăm, va reveni adesea în imaginarul poetic al lui Vasile Dan şi, mai ales, tema secretului, a obscurităţii  („De după perdea, în obscuritate”) care învăluie atât fiinţa celui care scrie, cât şi actul propriu-zis al scrisului. În acelaşi timp, în întunericul camuflat, de după perdea, poetul apare ca o „umbră”, „dureros aplecată peste hârtie” (eul secret, proustian), pe când insul „real” (cum sugerează, ironic, autorul) poate fi indiferent oricine (chiar „harnica gospodină de vi­zavi”, retrăind incomod aventura sexuală a nopţii trecute). În fine, să mai observăm că aici, ca şi în foarte multe din poemele sale, Vasile Dan vorbeşte unui dublu, unui alter-ego, adresându-se unei a doua persoane („tu”). Este o vorbire indirectă, care creează astfel o „distanţă” între enunţare şi enunţ, între cel care vorbeşte, care priveşte şi notează şi cel care joacă, de fapt, rolul unui personaj în pielea lui „tu”. O altă imagine a poetului, pe lângă aceea sacrificială, îl prezintă pe acesta, la persoana a treia, „în mână cu o hârtie ce se aprinde singură,/ îndată ce o atingi“. În Spleen, poetul, de astă dată du­blul căruia i se vorbeşte („tu însuţi“) caută să lege, cu „un milion de canale vasculare“, peisajul zilei ploioase, care împrumută „puţin întuneric din noaptea ce o să vină“, şi poemul care apare, încă viu, precum un „mamifer acvatic aruncat de flux pe uscat“. Poemul, altfel spus, nu e străin de ambianţă, de peisaj, de climat, de starea sufletească a celui care-l scrie. Os­moza dintre cel ce contemplă şi „natura“ contemplată, sau, cel puţin, scoaterea în evidenţă a capacităţii regeneratoare a „peisajului“ în raport cu fiinţa umană constituie astfel teme majore, de urmărit în toată poezia lui Vasile Dan. Nu mai departe, în poemul Hiatus, acel „tu“, atât de caractersiric liricii lui Vasile Dan, evocat într-un moment de dubiu psihic („ji­gărit, ca un câine abia ieşit din iarnă,/ cu sufletul subţiat în interogaţii“) se aruncă simbolic în afară („însetat de cele din jur, de amnezie“), „în priveliştea barocă de mai în crepuscul“, precum „pruncul în apa răcoroasă/ ce curge, ce curge“. Pri­vi­torul, aşadar, speră la vindecare prin epifania priveliştii.


În alte poeme, ţinând seama şi de crea­ţia întreagă a autorului, Vasile Dan se arată deopotrivă ca un poet al transparen­ţei („Tu eşti un cristal/ în tine se văd stră­lucind toate măruntaiele“), al întrepătrunderilor multiple şi semnificative dintre lumină şi întuneric, un poet al dimineţii ca geneză şi trezire a conştiinţei, un poet încercat de ispita Splendorii (care şi-a „strecurat deja scrisul subţire pe sugativa retinei tale“) sau ca unul care crede în metamorfoza cuvintelor în cristale prin „îngheţul“ expresiei poetice.


Secţiunea „Întâmplări. Reverii“, parţial chiar şi „Misterii“ produc realmente o surpriză, căci nu puţine titluri propun o poezie de excelentă factură, densă şi originală, lentă şi detaliată, care nu se fereşte de confruntarea cu prozaismul. O poezie gra­vă, dar nu dramatică, o poezie de in­tro­spec­ţie, de analiză a stărilor şi pliurilor sufleteşti, hrănită din „instantanee“, din „im­presii de-o clipă sau două“, din flash-back-uri şi amintiri, urmărind uneori, cam în felul unor poeme ale lui M. Ivănescu, mişcarea capricioasă, relaţională a gândirii, „concentrate cât de cât asupra ei în­săşi“. Un text poetic remarcabil (intitulat chiar Flash-back) amestecă astfel, într-o „devălmăşie“ intimă, complice, senzuală, corpul şi mişcarea gândirii, mâna care scrie şi literele scrise, peisajul şi poemul. Este în totul o adorabilă senzaţie de primăvară, de forfotă, de prospeţime şi fră­gezime, de vibraţie a fiinţei şi a lucrurilor: „Fruntea ta albă, tăiată de riduri negre, şanţuri ale sudorii,/ ca într-o poză în negativ a fotografului S care scrie versuri./ O mână cu care te sprijini, o mână cu care obţii o poziţie a capului/ potrivită nu numai să nu întrerupă mişcarea,/ previzibilă doar,/ a gândirii cât de cât concentrate asupra ei înseşi,/ ci chiar să o menajeze, curtând-o din umbră, anonimă, umilă -/ se umple de o stare moleşitoare ca într-o baie de aer călduţ/ al unui ventilator invizibil./ Cealaltă îngheaţă inertă pe masă, într-o schiţă, aproape sugestivă, a neputinţei./ Abia acum, abia acum le observi: furnicile acelea/ investigând harnice totul, corp după corp, într-un asalt febril de primăvară./ Corpul tău, prizonier el însuşi într-o seră  însorită/ ca un lămâi în floare, fragede panseluţe în unghere mai umede,/ muşcate adormitoare, cactuşi arizi pe po­liţe grele./ Manuscrise desuete de me­di­cină: ediţii rare, princeps, in folio.// Toa­te într-o devălmăşie pe care lumina filtrată-n vitraliu,/ aerul proapăt al unei ferestre întredeschise, vibraţia abia perceptibilă a ploapei tale ţi le fac complice, intime./ Poemul doar, cameleonic, se-ascunde prin preajmă/ ca un animal de la tropice“.


Într-un alt loc, „punând fără milă, sub lupă, detaliu cu detaliu“, poetul analizează, încercând să-şi explice, o ciudată stare de extaz, provocată de combinaţia nu mai puţin ciudată de vreme de ploaie, întuneric afară şi lumină în casă. Extazul ar fi astfel „tot o uitare de sine, o evadare laşă/ din templul de carne în care oficiezi“.  O altă stare în care se alunecă însă mai lesne, mai complice, ar fi „starea pură de zbor“, ca un triumf ironic, în jurul trupului decăzut, muritor, „ca în jurul unei planete ghemuite în sine, adormite“.


Aşadar, recapitulând, corpul prizonier într-o seră însorită, corpul ca un templu de carne, trupul ca stârv. Să adăugăm la aceste imagini contradictorii şi pe aceea a trupului locuit cu patimă şi ardoare: „trupul, cheagul acesta luminos însufleţit/ pe care îl locuieşti cu atâta patimă, cu ardoare/ nici tu nu ştii de ce,/ fiindcă te întorci iată, acum, în el ruşinat şi neputincioas/ iar el exultă câştigându-şi încet-încet dar sigur/ toată greutatea aceea de sine,/ pătrunzându-l apoi tu însuţi în amănunt,/ celulă cu celulă până la iluzia desăvârşită/ că tu însuţi nu eşti deloc altul decât el şi numai el,-/ căci dimineaţa începuse oricum,/ norii fâlfâiau ca nişte rufe/ rupte deasupra pe cer sugerând imineneţa unui răsărit/ violent, insuflând însă multă, multă prospeţime / pe care o simţi deja în obraji, în piele, în mâini, în gura/ uşor întredeschisă, gata-gata să rostească acel cuvânt/ plesnind/ gelatinos el însuşi, de prospeţime natală/ el însuşi mugur“. 


Cum lesne se remarcă, pe fondul im­presiilor, reveriei, memoriei (atrage aten­ţia îndeosebi imaginea copilului fericit, rămas în amintire ca o „vietate edenică“), Vasile Dan se dovedeşte a fi un autor bine ancorat în lumea sensibilă, a senzaţiilor. Culeg câteva, mai mult la întâmplare. Ast­fel, hârtia veche, cu însemnări din trecut e învăluită „într-o irizare palpitândă, caldă, blând melancolică – feminină deci – „după cum „irizarea voioasă a luminii“ pătrunde „nesăţioasă“ într-o odaie, încercând să înlăture „clarobscuritatea“; dimineaţa se manifestă prinr-o „evanescenţă pâlpâitoare“; lucrurile dintr-o casa părăsită (casa copilăriei) sunt „gracile“, degajând un „miros dulceag“; pânza de păianjen de la ferestre e „fină, umedă, lipicioasă“, atârnând în uşoare volute; aerul e „uşor verzui, îngroşat ca în preajma plantelor languroase de interior“; o carte deschisă, cu coperţile în sus arată ca o „pa­săre istovită cu aripile uşor îndepărtate de trup,/ trăgându-şi pentru o clipă sufletul înaintea unui nou zbor“. Poemul din care a fost luată majoritatea metaforelor, Vizită: acasă, se încheie cu câteva motive obsesive pentru poezia lui Vasile Dan, şi anume, chipul, reflectarea, oglinda, dublul: „te cauţi înfrigurat în oglindă/dar vai, n-a mai rămas din ea decât rama,/ nu mai reflectă nimic,/pare un ochi, dar nu adormit, ci gol-gol şi rece-rece/ în spatele căruia cine oare mai poate pătrunde ?“.


Volumele de după ’89 incluse în această culegere antologică, Pielea poetului şi Carte vie, sunt mult mai zgârcite în etalarea senzaţiilor, mai econome în expresie, tinzând spre laconism şi tăcere, distilându-şi în acelaşi timp înţelesurile spre parabolă şi alegorie. În poemele mai vechi, poetul, cum se confesează, afişa, de împrumut, o „mască surâzătoare“ („deşi nu s-ar putea spune că tristeţea…“), străduindu-se să păstreze o „bună dispoziţie ironică“. În cele mai noi, pe alocuri, se simte un ton mai amar, abonat la decepţie. Poetului, literalmente, i se plânge de milă („Pielea poetului vai de pielea poetului“ sau: „Iată-i unghia ruptă ca o peniţă/ de argint înmuiată în cerneală roşie“), în vreme ce se constată că „Poezia nu mai există“(şi urmarea: „există uneori poezie“, aşa cum „există uneori sânge“).Tot aşa, într-un poem mai vechi, se alerga pe stradă, imaginată, în plină animaţie uma­nă, ca fiind traversată de un „râu“ , de un „lichid social, transparent“. În poemul mai nou (Până se lumi­nea­ză), mulţimea străzii oferă o mişcare de­zordonată, brow­niană, doar de trupuri anonime. Privitorul, şi el fără chip şi fără nume, se priveşte în aceste trupuri uniformizate „avid ca-n rama goală a unei oglinzi sparte“. Alături de poeme mai enigmatice, alături de un stil uneori telegrafic, consemnând uscat cotidianul şi faptul divers, întâlnim şi prelungiri ale temelor şi motivelor proprii dintotdeuna poetului, cum ar fi poezia livrescului şi a bibliotecii. Mai presus de toate, Vasile Dan se impune însă ca un poet de rafinată expresie al clipei şi instantaneului, al momentelor uni­ce, singulare, al imponderabilului şi al bruştei iluminări. Cunoaşterea crepusculară înseamnă pentru autor revelaţie precedată de afecţiune.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul