Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Dezvrăjire şi fetişizare sau despre Mircea Horia Simionescu

        Ana Dobre

Scriitor marginal şi marginalizat înainte de 1989, geografic, prin alegerea unui alt spa­ţiu decât Bucureştiul, estetic, prin literatura pe care o scria, integrat Şcolii de la Târ­govişte, alături de Radu Petrescu, Costache Olăreanu, Tudor Ţopa, Mircea Horia Simio­nescu este reconsiderat după revoluţie. Cri­tica literară îl redescoperă. Astăzi, opera poa­te fi privită din trei perspective: neoavangardistă, ultraestetizantă şi postmodernistă. Ul­tima perspectivă pare să fie cea mai productivă prin aceea că scriitorii optzecişti, precum Mircea Cărtărescu, Ion Bogdan Lefter, Ale­xandru Muşina, îl revendică, alături de afinii spirituali, drept premergător, aflându-i un loc de întemeietor în genealogia curentului.


Alegându-l ca subiect al tezei de doctorat, în demersul său interpretativ, Gabriela Gheor­ghişor inventariază toate perspectivele, coboară în universul ficţiunii şi realizează o sinteză în care omul şi opera au parte de si­tuări contextuale şi estetice pertinente şi ve­rosimile. Pasiunea pentru subiect a cercetă­toa­rei este dublată de talentul critic, de am­plul aparat bibliografic care atestă o vocaţie a lucrului bine făcut. În acest fel, scriitorul Mir­cea Horia Simionescu este luminat din unghiuri diferite, în contextul literar românesc şi în cel al literaturii universale. Parale­lismele literaturii lui Mircea Horia Simio­nes­cu cu cele ale lui Borges, de exemplu, puse în discuţie din perspectiva unei întâietăţi, sunt elucidate prin răsfrângeri în operă, prin în­toarceri în biografia spirituală a scriitorului.


Strănepot al lui Ionel Brătianu prin bunica paternă, al unor negustori învăţaţi prin bu­nicii materni (ai căror naşi au fost Ana şi Titu Maiorescu), în viaţa lui Mircea Horia Simio­nescu (23 ianuarie 1928 - 18 mai 2011) şansa şi neşansa au fost prezente mereu, punându-i permanent la încercare liberul arbitru. Moar­tea timpurie a tatălui îl vulnerabilizează. Chi­pul luminos al mamei, Irina Simionescu, o adevărată doamnă de altădată, cultă şi rafinată, care-i orientează lecturile, îi educă gustul pentru muzica clasică şi îl stimulează în învă­ţarea limbilor străine, îi întreţine speranţa şi încrederea în valorile vieţii. Un moment de graţie al destinului este şi întâlnirea, în adolescenţă, cu Radu Petrescu şi Costache Olă­reanu. Aceste momente ale biografiei devin repere importante în prozele autoreferenţiale în biografia autoficţională.


Propunându-şi să prezinte monografic via­ţa şi opera, Gabriela Gheorghişor escaladează momentele biografiei scriitorului – zia­rist la Scânteia, şef de cabinet al lui Dumi­tru Popescu-Dumnezeu, director, pentru scurt timp, al Teatrului de Operă din Bucureşti, şi reconstituie un profil verosimil, portretul unui „sceptic parţial sau temperat”, fără incriminările care ar fi putut muta interesul de la creator la om, de la operă la contextul social-politic. Omul se retrage din istorie, alegând, departe de lumea dezlănţuită, să-şi slujească opera.


În interpretarea operei, cercetătoarea pleacă de la ideea că tetralogia Ingeniosul bine temperat [Dicţionar onomastic, Bi­blio­grafia generală, Breviarul (Historia calamitatum), Toxicologia sau Dincolo de bine şi dincoace de rău] este capodopera şi-n jurul ei îşi construieşte eşafodajul critic. Considerând că descoperirea sensului unificator al operei este calea cea tainică ce duce în interiorul universului ficţional, ea alege perspectiva poetică, demontează părţile, le aşa­ză în puzzle-ul critic, ordonându-le în func­ţie de tehnica bricolajului, ipoteza sa de lucru. Ea crede şi susţine cu argumente pe­remptorii că acţiunea scriitorului este ambivalentă, de „reciclare şi analiză”, pe de o par­te, iar pe de alta, de „reficţionalizare şi sinteză” a unor materiale livreşti şi referen­ţiale. Elementele postmoderne – intertextualitate, ludic, parodic, ironie, paratext, hipertext, autobiografism, autoficţionalizare, me­ta­ficţional –, decelabile în literatura lui Mir­cea Horia Simionescu, sunt analizate, interpretate într-un context literar amplu, care-l integrează pe scriitor într-o paradigmă naţională şi universală.


Un punct de referinţă pentru demersul critic îl reprezintă ideile lui Eugen Negrici re­feritoare la literatura română sub comunism. Şcoala de la Târgovişte vine în literatură într-un moment de liberalizare, momentul 1964-1971. Scriitorii grupului încercau, asemenea oniriştilor din grupul lui Miron Radu Paraschivescu, să se sustragă terorii istoriei, profesând literatura ca aspiraţie spre literaritate, fără concesii, trăind prin şi pentru ficţiune, într-o lume ficţională, lumea ca bibliotecă, aşa cum şi-o imaginează ei. Om al timpului său, Mircea Horia Simionescu trece prin timpul istoric, iar timpul, insidios, îl alienează. În 1971, o depresie îl scoate din istorie pentru a fi recuperat de literatură. Din acest moment, literatura îi scrie destinul ca scriitor. În această literatură a dezacordului, a secundarului, trebuie căutate individualismul şi subiectivismul proprii artei. Fără să fie un disident, nefiind în „opoziţia activă” a regimului, Mircea Horia Simionescu are un „ero­ism al slăbiciunii”, de negăsit în zona servilismului politic, rămânând un defensiv. În­chis în cercul literaturii, el este un „erou” prin refuzul de a „reflecta” realitatea.


În jurul lui Mircea Horia Simionescu „toate sunt literatură”. Motivul lumii ca bibliotecă, o intuiţie adolescentină, se întâlneşte cu cel al lui Borges. În această lume scriitorul îşi mută viaţa. De aici, discontinuitatea, polimorfismul, multiperspectivismul, pluristilismul, căci fic­ţiunea este tot atât de reală ca realitatea în­săşi. În jocul de-a viaţa şi de-a literatura se regăsesc toate atitudinile eului, aşteptările şi speranţele. Scriitorul urmăreşte să se „dezvrăjească” de literatură, dar, în acelaşi timp, o fetişizează, dezvrăjirea şi fetişizarea fiind cei doi poli ai universului între care Gabriela Gheorghişor îl caută pe ficţionalul şi realul Mircea Horia Simionescu.


Pusă sub lumina atâtor reflectoare critice, opera lui Mircea Horia Simionescu îşi dezvăluie sensurile, se deschide empatiei, obligând la acceptarea evadării din timpul istoric pe fundalul dictaturii comuniste. Spaţiul lumii în care a trăit se confruntă cu spaţiul bibliotecii, al ficţiunii. Literatura a putut fi o formă de rezistenţă, iar literatura lui Mircea Horia Simionescu susţine ideea.


Cu bune intuiţii critice, cu un enunţ clar şi nuanţat, bine strunit de subiectivisme, sprijinit pe lecturi diversificate, lucrarea Gabrielei Gheorghişor îşi află un loc de referinţă în bi­bliografia critică a scriitorului, nu ca o încercare, ci ca o certitudine.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul