Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Psalmii smintitului de pe Pietrele Nordului

        Ioan Holban

„Smintit să stau pe Pietrele Nordului/ cu un ochi orb şi cu unul viu/ care se īnşală unul pe altul/ sub ochiul lui Dumnezeu violaceu/ Sunt poetul din Nord/ scot cu ciutura ochi din fīntīnă īn loc de apă/ şi-i beau ca pe-un alcool īn timp ce scriu/ Doamne, imaginile lor sunt ca măduva de miel, caldă/ şi scrisul, aburind, le īnşfacă”: aceeaşi hipnoză a pietrelor şi ace­eaşi īncercare a labirintului īn căutarea Nor­dului, despre care e scris „īn cărţile bune” c㠄e maladiv, oxidează, răspīndeşte molime din luturi şi pietre”, regăsim, ca īn toată poezia lui George Vulturescu, şi īn volumul Aur şi iederă (Editura Paralela 45, 2011). Īncă mai limpede aici, poetul fixează sursele lirismului său care creşte, iată, mai īntīi, din materia unei constelaţii simbolice, singulară īn poezia noastră de azi: piatra şi lupii īn prima secţiune a cărţii, La Castrum Zathmar, printre cenuşi, apoi, căţelul pămīntului (cīinele alb şi cīinele negru) īn cea de-a doua, Sabia de aur, īn sfīrşit, cīrtiţa īn De la foc la cenuşă reprezintă reperele acestei constelaţii simbolice care, īn spaţiu, se īntinde, spre Nord, īntre Cas­trum Megessalla, Castrum Zathmar şi distileria lui Zetea, „Cuptoarele dacice”, fīntīna părăsită de līngă Pădurea Sătească, satul Ti­reac şi biserica de acolo, sihlele din partea Sălajului şi Soldubei, făgetul Chioarului, pentru ca, īn durată, această reţea de simboluri să se identifice cu cele şaptesprezece zile care „nu figurează īn biografia mea” (născut pe 1 martie, poetul e īnregistrat pe 18, avīnd un interval īn plus sau, poate, īn minus, un timp pierdut, īn viaţă, regăsit īn poezie).


Pietrele Nordului constituie miezul poeziei lui George Vulturescu; simbolistica pietrei şi, mai ales, funcţia ei vin īn Aur şi iederă cu semnificaţia dublei apartenenţe la sfera stihiilor htoniene şi la cea a cerului: piatra e īn „minereurile hipnotice” care „se scurg īn ve­nele mele”, acolo se aspiră Nordul cu mīlurile de sub rădăcini, cu grohotişurile, vrejurile, trunchiurile copacilor, lăstărişurile, ierburile, aerul, vīntul, lumina, īncīt totul e „piatră pe piatr㔠şi, deopotrivă, piatra poate fi „sub sandaua lui Christ”, Dumnezeu īnsuşi stīnd „chiar īn miezul ei” (Biserica īl numeşte pe Hris­tos „piatra din capul unghiului”). Toată poezia lui George Vulturescu poate fi citită ca un psalm īnchinat pietrei – o litolatrie care răspunde, pe canale subterane, formelor consacrate de religia arhaică, poate a celor care au construit „cuptoarele dacice”, identificīnd īn piatr㠄sămīnţa vieţii”; astfel, oamenii sīnt un vis al pietrei, din pietrele care au o „emanaţie narcotic㔠se fac litere, iar poetul lu­crea­ză cu ele, pe schele, la construcţia poemului, cum se spune īn Aur şi iederă. La Castrum Megessalla, pentru ca pietrele care transferă puterea lor „smintit㔠iederei de dea­supra să descrie un text al lor, cel mai im­portant, originar, distrus şi mereu refăcut: „Smintit īncă vă spun: piatra nu ne va vinde/ Smintiţi cei care-o sparg şi vīnd vagoane de piatră/ ca şi cum ar rupe filă cu filă dintr-o carte veche/ şi i-ar īmprăştia literele prin lume/ numai Dumnezeu īi poate reface textul/ strigīndu-ne numele de pe lespedea mormintelor” (Poetul din Nord). Simbolistica pietrei e susţinută, īn poezia lui George Vulturescu, de acelea ambivalente, ale lupului satanic, feroce şi, īn acelaşi timp, benefic şi luminos – călăuza poetului spre lumea de dincolo, a Nor­dului –, ale căţelului pămīntului, cu tremurul şi lătratul care tulbură somnul oamenilor şi odihna morţilor, şi cīrtiţei, adunīnd frica şi „lutul spaimelor” ca o „mīnă de gheaţ㔠sau un „perete de sticlă”: frica este, iată, „cea mai pură secreţie a cărnii mele”. Un peisaj pietrificat, vegheat de creaturile htoniene şi, totodată, ale cerului este Nordul lui George Vultu­rescu, un topos, un loc de (re)integrare a fiinţei, iar nu o „stare de suflet”, ca la „fericitul” poet romantic, de care se desparte īntr-un poem precum Vultur bătrīn, pe Ceahlău.


Cea de-a doua sursă principală a lirismului lui George Vulturescu este postmoderna proiecţie deconstructivistă a textului care, īn fapt, e o reţea densă de texte citite, citate, spuse, consemnate, un cod cultural avīnd ro­lul unui relansator al propriei poezii; „tava cu jar a lui Harap Alb nu-i la īndemīnă decīt īn grajdurile textelor”, scrie George Vulturescu īn Pata mea de sīnge, acolo se află, printre atītea „gloabe”, armăsarul: poetul nu explică, nu comentează, ci asum㠄textele din grajduri”, se dopează cu ele, sporindu-şi adrenalina. Poetului de azi nu-i mai ajung, ca lui Omar Khayyam, „un codru de pīine şi-o cupă cu vin auriu”, īi trebuie, pe deasupra, şi „cīteva versuri” sau fraze scrise de Baudelaire, Pound, Gregory Corso, Vladimir Holan, Emi­nescu, Hegel, Carl Sandburg, Robert Şerban, Rilke, Schlegel, Goethe, Trakl, Nietzsche, Gun­ter Grass, E.E. Cummings, Pascal, Sorin Dumitrescu, Bătrīnii din Sălaj sau texte spuse, la distileria lui Zetea, de Nicolae Bre­ban, Dinu Flămānd, Daniel Corbu, Adam Puslojic, Nichita Danilov, Al. Pintescu, Ion Baias, citate din carnetele lui Caspar David Friedrich şi consemnate īn „registrul de la Castrum Megessalla”, sub titlul Aur şi iederă; īn versurile şi spusele acestora se sprijină poetul, „ca īntr-o bītă”, luīndu-le pe drumul prin grohotişuri şi sihle, spre Pietrele Nor­dului, īn „bătrīnele versuri” se vede şi tot ele īi zic ce să scrie, printre fantomele lecturilor, gīrbovit sub „rīnduri de plumb” şi cotropit de „aburii toxici ai literelor”, urcă muntele: „Eu urc muntele printre fantomele lecturilor./ Gīfīi prin aerul tare ca şi cum aş purta pe umeri grinzi de texte”, scrie poetul fixīnd rolul intertextualităţii īn ultimul său volum.


Sus, pe Pietrele Nordului, stă figura poetului, nucleul coagulant al unui complex simbolic ascensional, ajuns acolo prin īnălţare (izo­lare) şi prin ceea ce G. Bachelard numea „contemplare monarhică”; el e smintitul (cu­vīntul are o semantică specială, asumīndu-şi īnţelesul arhaic: piatra, fīntīna, ochiul, iedera, Shakespeare, jivina, pasărea – totul e smintit īn poezia lui George Vulturescu, adică dislocat, mutat din locul său), cel care sminteşte cuvintele, dislocīndu-le, transferīndu-le din­tr-un poem īn altul, are un ochi osuar sau, cum scrie īntr-un poem, un Ochi Orb unde se prăvăleşte realul, ca īntr-un maelstrom – un coridor secret, o galerie unde se află totul, memoria şi prietenii dispăruţi: „Şi a fost dimineaţă cīnd a coborīt nea Achim,/ cantorul bisericii,/ Şi a fost seară cīnd a coborīt/ Ioan, fīntīnarul./ Cum se preling pe un peţiol picăturile de ploaie/ aşa coboară ei din Ochiul meu Orb/ īn măruntaiele scrisului meu coboară īnfăşuraţi/ īn giulgiul negru al cernelii şi īi recunosc:/ «Īn Ochiul Orb nu există interval īntre om şi zeu/ nici faţă către faţă», īmi zise Ioan./«.Exersez, adaugă nea Achim, exersez acest coridor/ secret pe unde vor coborī toţi din satul tău, şi din/ sate dimprejur, morţii. Important este să/ fim recunoscuţi: dacă nimeni nu ne recunoaşte/ coridorul se īnchide īn urma noastră, vitraliile/ lui ne­gre se fac zid de piatră...»” (De la foc la cenuşă).


Toate ipostazele smintitului de pe Pietrele Nordului – poetul (faţă cu funcţionarul me­diocru aflat īntr-o cameră de la etajul XI din Palatul administrativ), păstrătorul registrului de la Castrum Megessalla, orbul Row, un personaj liric prezent īn toată poezia lui George Vulturescu, zugravul de la biserica din Tireac, unde pictorul Ioachim īi lasă īn grijă să acopere „cu purpură hlamidele īngerilor şi cu bronz aureolele” – sīnt ale unui spaţiu surpat īnlăuntru, īn coridoarele secrete ale ochiului osuar şi ale unui timp – cele şaptesprezece zile – absent din viaţa, din biografia unui poet căruia Nordul i-a pus o pecete singulară īn poezia noastră contemporană.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul