Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Elanul şi harnaşamentul

        Felix Nicolau

Probabil că poeţii, mai mult decât prozatorii, au tentaţia de a-şi şlefui, prin rescriere şi revizionare, produsul artistic. Cum ei sunt mai distanţaţi de ideea cuceririi unui public numeros, pot experimenta după plac, pentru că oricum nu o să vândă niciodată zece mii de exemplare. Elitismul poeziei este aprobat de mulţi, însă când elita se subţiază până la trans­parenţă înseamnă că ceva nu e în regulă. Ori publicul are gusturi grosiere, ori poeţii sunt ininteligibili. Ori ambele!


Simona Grazia Dima a fost mereu tentată de poezia sobră, mitologizantă şi livrescă, cu trup monumental. Pe mine, unul, mă sperie poeziile masive. De poeme epice nici nu mai spun. E ca şi cum ai înghiţi caviar cu polonicul. Ţi se face praştie ficatul! Scriind despre Interiorul lucrurilor (Editura Vinea), poeta noastră îşi plimbă degetele pe aceleaşi zone favorite ale claviaturii personale, dar încearcă şi unele semitonuri acide. Lumea cea de toate zilele primeşte şi ea drept la vers, ceea ce nu poate decât să mă încânte.


Sondând interiorul lucrurilor, poeta dibuieşte un conţinut ce nu mai are legătură cu forma lor obişnuită. Secţiunile ei au în vedere „compostul magic”. Cuvântul compost ime­diat m-a dus cu gândul la teoretizările americanului Jed Rasula despre stratul primordial ce este comun tuturor lucrurilor. În viziunea lui, poezia are rolul de a recupera originarul şi substanţa comună tuturor realelor. Simona Grazia Dima nu este pasionată de această restaurare a lumii vechi, esenţiale. Pentru ea, esenţa este una fabuloasă, impalpabilă, dar mai cu seamă una intimistă, tandră şi... poetică. Deşi poezia ei a fost dintotdeauna permeată de simboluri ale luptei şi dârzeniei, ceea ce rămâne după lectură este impresia de tânjire după gingăşie şi verticalitate morală. Ceea ce nu înseamnă că arta ei ar fi calină şi rozalie. Îşi fac apariţia destule figurine coşmareşti, cum este, bunăoară, vampirul Chupacabra, descris minuţios într-o notă de subsol. Ba chiar ni se precizează, cu naivitate simulată, că „cineva l-a văzut ţâşnind de sub o maşină”. Poezia cu pricina se cheamă O plimbare prin parc şi nu are nimic din suavitatea simbolistă: „Mă plimb prin parcul zburătăcit de vântoasă,/ manelele-s mai puternice ca oricând,/ în loc de aer îţi intră-n nări anestezic,/ să te facă să suporţi minciuna,/ să nu-ţi mai fie dor de adevăr./ E-un loc în apropiere unde muzica/ distruge zi de zi peisajul”.


Când doreşte, poeta vede limpede împrejurimile concrete. În acele fragmente, versurile ei devin clare şi critice prin simpla alăturare a anormalului la normal. Aberaţia şi stupiditatea ies la suprafaţă ca uleiul la suprafaţa apei. La fel şi în Interiorul lucrurilor, numai că aici totul este sterilizat şi luminos: „Aero­portul internaţional. Aştept în sala vastă. Un zid înalt de sticlă [...]/ Ador această lume scânteietoare, iute pulverizată”.


Propriu-zis, acestei poezii nu-i este firească filmarea şi combativitatea. Ea apelează la astfel de procedee doar când este îm­piedicată să mediteze şi să viseze. Şi întotdeauna visul va fi unul istoric, cultural. Niciodată intimismul nu devine pură intimitate personală. Fiin­ţă trăitoare în bibliotecă, poeta nu poate să-şi etaleze sentimentele şi impresiile fără să le prelucreze până aproape să devină impersonale. Durerea, de exem­plu, este redată me­diat, cu ajutorul unei imagini sofisticate şi splen­dide, de altfel: „Şi-ntr-un voiaj/ de-o cli­pă s-ating pe dinăuntru soarele, devenit chestiune/ personală. E-o rană asta, arde”.


Sunt şi poeme montate din aluzii livreşti, cu vocabular bogat, numai bune ca exerciţiu de traducere. Citindu-le, nu face să le cauţi un înţeles distinct. Trebuie să te laşi în voia valurilor fonetice, ca şi cum ai asculta o muzică laborioasă.


Există apoi şi poeme ocazionale, pe care le citeşti cu satisfacţie cărturărească. Profa­nilor ele nu le vor transmite mai nimic. Epicul lor este interesant doar pentru iniţiaţi: „instrumentişti aruncă/ partitura la repetiţia pentru Oedip,/ strigând: «asta nu-i muzică»” (Geor­ge Enescu la Paris).


Notele specifice şi remarcabile ale poeziei Simonei Grazia Dima sunt elanul dionisiac şi înfoierile nietzscheene: „Zburau acum pe/ cercuri de metal topit. Iar ea nu prididea/ să sufle, cu trupul tot sfâşiat în cele patru vânturi, ca să fie în lume cu mine” (Devoţiune). Mai sunt şi formulările concise, de o precizie matematică, chiar dacă ele vizează fenomene delicate: „Iubirea lor – îndoială şi mers,/ a noastră – oprire, exactitate – a ochiului/ co­bo­rât în inimă” (Într-o casă memorială). Sunt clipe de maximă graţie înconjurate adesea de tumuli lexicali ce le flanchează sufocant: „Când vocea dreptăţii păleşte sub bici,/ în iureşul teatral vivace pretutindeni,/ şarpele prinde solzii puterii,/ autoritatea profundă, născută din noapte...” (Platonic). Este riscul vizitării prea dese a conceptelor şi teoriilor. Oricât de minunat de abstract poate evolua un poet, forţa şi unicitatea lui se susţin prin contactul cu viaţa pluriformă, fie ea şi viaţa de după viaţă. Trei versuri directe şi intense pot spune mai mult decât un întreg volum: „E cerul o rodie timpurie,/ stelele cad străpunse,/ drumul lor e un vaier” (Numărătoarea).

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul