Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Vise aurorale

        Adrian G. Romila

Lirica religioasă pare destul de stranie, în modernitatea recentă, ca mai tot ce ţine de religios, în genere. Ea vine, pentru mulţi, cu o încărcătură afectivă discutabilă, de nu demnă de un rece duş relativizant, şi cu o te­matică obligată să irumpă peisaje şi întâmplări din sfera unei creaţii pline de energiile Domnului. De aceea, poezia ce adoptă perspectiva unui ego fidus nu are, chiar în rândul criticii literare, o receptivitate prea ge­ne­roasă. Poetul contemporan trebuie să fie prea original, situat dincolo de căile deja bă­tute de un Daniel Turcea sau un Ioan Ale­xandru, de pildă, ca să mai spună ceva unui cititor oricum indiferent la teologie.


Câţiva au reuşit să devină, totuşi, voci distincte ale liricii religioase româneşti de dată recentă. Asta şi pentru că, la ei, religiosul nu e neapărat o redundanţă, o ideologie (deşi mulţi sunt clerici, ca profesie), ci un ochi discret, o fereastră spre lucruri. Deloc programatic, deloc obositor, aşadar. Ioan Pin­tea ar fi unul dintre ei. Dorin Ploscaru, altul. Cele două cărţi ale acestuia din urmă, Peştele pe uscat (2000) şi Peştele albastru (2005), au relevat un optzecist matur, destul de parcimonios cu publicatul, nu şi cu bogăţia cuvintelor din texte. Noua plachetă, Aurora dreams (Brumar, 2011), cu un titlu ŕ la Emir Kusturica, perfect inspirat, con­ţine şi ea destule poeme prolixe, care alunecă riscant printre imagini disparate, cumulative, pur gratuite, şi printre lexeme forţate să dea formal ceea ce nu pot: „săgeata mea prin ochiu-şi stâng să/ zboare/ şi globii oculari să îi străpungă/ lumina verde a ochilor albaştri/ să-mi învelească inima-ntr-o dungă// ce dacă merge troleibuzu-n soare/ şi tu stai marţială privind în depărtări/ în interstiţii lumini răzbat din semafoare/ şi lungi-prelungi preludii zboară, din cântări” (săgeata mea prin ochiu-ţi stâng să zboare); „cârjele braţe le purta spre seară/ de parcă aripi ar fi-avut de dor/ din omoplaţi în flăcări ca de sfoară/ se răsuceau icaric/ în necuprins de dor” (omul cel singur fără un picior). Dar, spre reuşita volumului, nu aceste tipuri de texte sunt predominante. Cea mai mare parte a poemelor recuperează candoarea copilăriei şi a tinereţii rurale, vă­zute din vecinătatea unei ortodoxii care îm­bracă tandră, precum cântările line ale slujbelor bizantine, fiinţele, obiectele, natura, amin­tirile de familie şi decorul intim. Li­vres­cul şi urbanitatea racordează această lirică la modernitate, dar minimalismul epic e evitat în favoarea unor derulări proaspete, pline de culoare, bazate pe alăturarea sonoră, uneori discontinuă, a imaginilor şi a cu­vintelor tari, ultimative: „zdrobit de picătura roşie de/ măceş şi mireasma rozei sălbatice/ Îţi văd spinii îi aud/ cum pătrund în carnea frunţii Tale/ şi durerea o iau în pumni/ ca pe o apă de izvor/ să mă spăl cu ea pe faţă/ să mă vindec de amintire” (picătura roşie de măceş); „sentimentul că te afli la porţile raiului/ acolo la bariera căii ferate şi treci,/ traversezi o lume inefabilă/ într-o lume ce numără patruzeci de/ trepte/ vasile a lui ploscaru cel fără o/ mână (şi-a pierdut mâna dreaptă pe/ când era în armată sărind din tren)/ cu toate că în străfunduri se străvede/ o tristeţe fără de capăt” (păşind prin gări, prin noapte, printre trenuri). Dumnezeu se strecoară abia întrevăzut, smerit, ca un ison de fundal, contopindu-se cu lucrurile care-L revelează neostentativ, iar datele de familie recompun firesc o parte din odiseile dureroase ale trecutului. Ele au fost încheiate de mult, dar n-au fost uitate, însă, amestecând bucuria cu lacrimile pomenirii: „împletesc cununi de spice/ cununi de lacrimi/ inima mea împleteşte cu degetele/ coada de aur a fetiţei mele/ în trei sau în doi. În trei sau în/ doi. De trei sau de doi/ scaunele sunt mereu cinci dar/ ele rămân mereu patru/ bucuria a spălat istoria asta/ care a devenit zece ani de eternitate” (durerea asta seamănă cu o plimbare prin creieri).


După cum se vede, tonul de evocare nostalgică a unor vremuri aurorale (cu tris­teţile lor, cu tot) nu lipseşte în poemele lui Dorin Ploscaru şi uneori evocarea e acompaniată de acorduri muzicale retro sau de visurile unei ascensiuni la cer: „scrisorile pe care le scot dintr-un/ plic de pick-up/ ca un hohot de ninsori/ sunt petale ofilite de/ crizantemă/ pe care le culeg obosit/ din colbul drumului/ viscolit/ şi praful din sipete seamănă Doamne/ atât de bine/ cu placa de patefon/ ce se învârte pe suflet/ întruna/ ca o veste bună venită de/ departe de la prietenul drag/ şi pentru care-mi vine/ să alerg pe străzi/ să mă tăvălesc prin zăpadă/ de bucurie/ (poduri peste apele verzi)/ trec parcă prin cele 24 de vămi” (poduri peste apele verzi); „am urcat cu privirea/ şi pasul această pantă/ a muntelui pietricica/aflat mai tot timpul în ceaţă/ de zeci, de sute de ori/ brazii sucaţi, scofâlciţi, scheletici/ totdeauna i-am considerat nişte/ trepte pe o imaginară scară a lui/ iacov, nişte fuştei cum ar spune/ bunica/ (...) ce dacă a venit frigul şi/ umede zile de toamnă nu-mi/ pot reprima concertele/ mele de bach la violon” (această pantă a muntelui pietricica). Ploile, ninsorile, câmpurile, dar mai ales stâncile şi munţii alcătuiesc peisajul predominant al volumului, descoperind un imaginar hyperborean, impregnat de ruralitate, de sentimentul eternităţii şi al spaţiului nesfârşit. Sunt amintite „patagonia”, „sabasa lui aurel” (Aurel Dumitraşcu, celebrul poet nemţean – n.m.), „pădurile muşatine”, „ma­ra­mureşul” sau „pontul euxin”, toate em­blematice pentru senzaţiile de imensitate rece, proprii unui prezent care a pierdut vechile esenţe. Doar interstiţiile sacre mai refac punţile dintre pământ şi cer, altădată naturale şi umbrite de simboluri creştine ale trecerii: „tăcerea din vinerea mare/ şi zâmbetul liliacului înflorit/ la picioare de Răstignit// o tăcere adâncă/ o aşteptare a cornului/ rămas în suspans/ suspendat uitat/ în adâncuri de aşteptare/ peste toate aceste lucruri peste noi/ năvăleau munţii şi stâncile/ din pântecul lor” (tăcerea din vinerea mare). Într-un text cu rezonanţe euharistice (urmele vinului roşu pe buza cănii de ceramică neagră) e descris traveling-ul poetic al plachetei: un şir de imagini suprapuse, din ţară şi din viaţă, „fragmente de film şi/ bucăţi de imagini developate/ cu încetinitorul”, alcătuind „melanjul acesta de funambulesc/ ireal şi real scris cu sângele/ propriu preţ de o secundă/ sau de câteva miimi de secundă”. Consumul creator a lăsat „sânge uscat ca urmele/ vinului roşu pe buza/ cănii de ceramică neagră/ uscate de adierea/ brizei de primăvară”, rămăşiţe ale fiinţei devorate de sacrificiul scrisului, mângâiate de speranţa unei învieri.


Volumul lui Dorin Ploscaru îl reconfirmă ca poet religios autentic, ale cărui visuri şi amintiri dintr-un trecut auroral se ordonează liric într-un mod demn de remarcat. Nu i-ar strica autorului mai puţină discreţie, ar avea cu ce.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul