Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Trecutul e timpul cel mai gingaş

        Andrea Hedeş

Casandra Ioan face poezie între patru pe­reţi. De mormânt. Mormânt în pământ reavăn. Un cuvânt prea mare pentru o poetă atât de tânără: Moartea, îşi întinde apele tulburi peste cel mai recent volum al poetei din Aiud, Profilul aerului, apărut la Editura Limes în 2010. Este cel de-al doilea volum de poezie al Casandrei Ioan, primul, Ucenicul vânător, publicat, de asemenea, la Editura Limes, în 2006, fiind şi câştigătorul Premiului Mon­go­lul pentru debut al Uniunii Scriitorilor, filiala Cluj. Departe de a fi doar o cochetărie, departe de a folosi doar de paradă această metaforă funestă, Casandra Ioan jonglează cu faţetele şi nuanţele morţii, desenând profilul aerului, văzut de acolo, din lut. Şi cu toate că poemele adulmecă transparentele înălţimi ale eterului, buchetul de susur al apei, subţirimi de îngeri, ele nu caută înălţarea din teluric. Această neconvenţională şi lipsită de teatralitate apetenţă pentru funebru, dictată de resorturi intime, nu transformă totuşi poezia în macabru, poemele nu „suferă” de rigor mortis, dimpotrivă, uneori cadenţa lor devine sprinţară. Moartea, în poezia Casandrei Ioan, se aşază în straturi: mormântul, pământul din groapă, sufletul în contrapondere cu viaţa nu cu mult mai optimistă ori mai luminoasă. Astfel, pământul este „această potrivită îmbrăcăminte de catifea a sufletului”, iar „la fiecare răscruce, ne aşteaptă morminte largi/ şi morminte înguste”, iar „între simetria soarelui/ şi simetria mormintelor (...) nu există cale de mijloc, şi tot ce pare soarelui bine alcătuit,/ va sfârşi într-un mormânt asemenea./ Şi tot ce pute soarelui,/ va pute/ chiar dacă va sta în umbra unei cruci”... până la urmă „nu acea moarte ne răneşte pe noi/ întinsă sub meri după îmbăiere (...)/ ci inocenţa şi înţelepciunea locului”.


După ce s-a „înfruptat din repaos” de-a lungul primului grupaj de poeme reunite sub titlul Îngeri de apă, Casandra Ioan ridică Schele (cel de-al doilea grupaj al volumului), pentru a ajunge la înălţime cât să contemple Santa Fe în trei ferestre (al treilea grupaj). Deşi bine infuzată în poemele primului grupaj de versuri, tema morţii este reluată şi în următoarele două, într-un melanj care, departe de a o dilua, dimpotrivă, îi pune culoarea şi mai mult în evidenţă.


Schelele, poemul ce dă titlul grupajului, „ţin ochii bisericii deschişi,/ se lucrează la suflet./ Voci de zidari spoiesc liniştea /(...)/ Sfinţii au fost luaţi prin surprindere,/ pe chip li s-a întipărit/ un fel de duioşie;/ se lucrează la suflet”.


Satul păpuşilor albe este un poem autoportret, o privire stingheră în oglindă: „am făcut cândva parte/ din satul păpuşilor albe;/ ele îşi ascundeau în sân/ ruşinea/ de-a fi fost tinere cândva,/ de-a fi fost înconjurate de zăpadă,/ de-a fi fost fildeş arcuit./ Am făcut cândva parte/ din satul păpuşilor albe,/ iar acum e doar duminică din nou...”.


Meditaţiile pe seama Poetului şi a Poeziei au chipul unei plonjări într-un etern bine rostuit (dar, paradoxal, aflat sub semnul... întrebării), în opoziţie cu moartea, senectutea, efemerul şi iluzoriul, pe care le practică neted, ca un ritual, această poetă „copil bătrân” care a ales să scrie la izvoarele Stixului. „Tolănită într-un poem descriptiv”, Casandra Ioan îşi îngăduie o existenţă mai temeinică decât în tumultosul concret, în actul de creaţie salvator, prin rotirea sa spre timpul cel mai gingaş, trecutul, cum mărturisea poeta într-un interviu acordat lui Aurel Pop, şi aici se iscă întrebarea din primul poem:„ M-am întrebat atunci la ce bun poezia?/ Nu era nimic din ce cunoscusem până atunci/(...) a rămas peste ani întrebarea:/ la ce bun?/ şi eu, poeta, scriind şi/ străduindu-mă să-i răspund”. Inocenţă care, cum altfel?, nu primeşte răspuns: „Însă tăcerea,/ rămâne acolo,/ neatinsă/ vorbindu-ne de lucrurile,/ de dincolo de cuvânt”.


Santa Fe în trei ferestre cuprinde poeme ce redau sunetul interior al experienţei din perioada pe care Casandra Ioan a petrecut-o, ca artistă în rezidenţă, la Institutul de Artă Santa Fe, New Mexico, Statele Unite, sentimentele căpătând înfăţişare, în poeme din seria noimelor: Noimă augurală, Noimă cu şoim, Noimă nevolnică, Noimă 4 sau în cărţile poştale cu Aprozar şi Menuet.


Poemele de dragoste par uşor stinghere, pe alocuri nearticulate. Alegând să cultive o anu­mită resurecţie a unor termeni arhaici, poa­t­e pentru amprenta de peren, aceştia nu in­tră în continuitate spontană cu versul, care nu mai poate curge nestingherit. Alte poeme par simple fotografii, prea grăbit trecute în pagină, prea puţin trecute prin vraja văzului interior.Versurile cu rimă sacrifică profunzimea şi disponibilitatea poemelor, la care se adaugă un mai mult sau mai puţin ascuns patetism, constituindu-se pentru viitor într-un traseu de evitat.


O atentă autoscopie, descoperirea şi cartografierea, printr-o chibzuită alegere a grâului de neghină, a unui făgaş propriu, mai decis şi poate cu particularităţi mai... solare (sau nu) sunt de privilegiat pe parcursul unui viitor travaliu spre noi exerciţii de libertate.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul