Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

VACHERON CONSTANTIN

        Gheorghe Stroe

DE CE NEAPĂRAT un Vache­ron Cons­tantin? Modelul din 1904, cu cifre romane şi se­cun­dar lateral īn locul cifrei IX, cu indicator pentru dată īn partea opusă a cadranului este foarte rar. Dacă ţii neapărat şi īţi poţi permite, din epocă mai sīnt şi alte mărci la fel de celebre, un Audermars Piguet sau un Patek Philippe.” „Nu, domnule, doar acel Vacheron Cons­tantin, e o problemă de familie.” „Pro­babil, dar trebuie să ai īn vedere şi preţul... Īmi īnchipui că ai mai trecut şi pe la alţi ceasornicari.” „Īntr-adevăr, sīnt ani de cīnd caut, totuşi nu mi-am pierdut orice speranţă. Ştiu la ce vă gīndiţi, īnsă problema ba­nilor nu se pune... Am căutat şi pe internet, deşi de la bun īnceput am bănuit că şansele sīnt aproape nule. Nădejdea e tot pe la ve­chile ceasornicării, atītea cīte au mai rămas.” „Aşa e, mai rezistăm doar cīţiva, dar nu s-ar zice că ceea ce facem acum are īntotdeauna legătură cu meseria, ceasurile cu quartz ne-au omorīt pe toţi... Mai micşorăm o brăţară, schimbăm o baterie, pentru că sīnt destui care nu se pricep. Ba mi s-au adus la reparat şi bijuterii şi n-am refuzat, trebuie să trăiesc şi eu din ceva.” „Să ştii că am căutat şi afară, īn Aus­tria, īn Franţa, īn Germania... Prima dată la Paris, deşi eram cu cīţiva prieteni, nu m-a interesat nimic, nici Domul Invalizilor, nici Champs Elysée, nici Sacré-Coeur, īn Mont­martre eu căutam ceasornicării vechi... Apoi am īnceput să ies singur şi numai cu maşina, era mai simplu să nu-i mai tīrăsc şi pe alţii după mine, pentru că, oriunde mă duceam, aveam interesul meu. La Salzburg, am găsit īn sfīrşit un Vacheron Constantin 1904, dar defect. Am stat o lună īn oraş, numai că ceasornicarul n-a reuşit să-l repare, avea nevoie de nişte piese. M-a asigurat că se rezolvă, deja luase legătura cu cineva de la manufactura din Geneva, era o chestiune de cīteva luni. După vreun an, m-am dus din nou la Salzburg. N-am mai găsit ceasornicăria, īntre timp clădirea intrase īn renovare şi nu ştia nimeni ce se īntīmplase cu bătrīnul meşter. 


Īn vara aceea, la Metz, am fost la un pas să pun mīna pe ceas. Bătrīnul orlogier cu atelier īn spatele catedralei avusese un Vacheron Constantin 1904, numai că īl vīnduse īn ajun. Dacă eram acolo cu o zi mai devreme... N-a vrut cu nici un chip să-mi spună ceva despre cumpărător, m-a trimis la Gor­ze, o comună la vreo douăzeci de kilometri, la un prieten ceasornicar. Acolo nu m-au impresionat nici străzile şi nici clădirile medievale, nici catedrala de vreo nouă sute de ani sau palatul episcopal din secolul al şaisprezecelea, aveam interesul meu, nu-mi ardea de altceva. Am găsit numaidecīt atelierul, undeva īntre hotel şi palatul lui Mazarin. Īntr-adevăr, ceasornicarul avea un Vacheron Constantin 1904, īnsă nu-l vindea. Nu l-a tentat nici o sumă, deşi am ajuns să-i fac o ofertă de-a dreptul nebunească, rămīne īn familie, a răspuns hotărīt insistenţelor mele şi pīnă la urmă a trebuit să renunţ. „De dum­neata am aflat ieri seară şi, să nu ajung prea tīrziu, cum am păţit-o la Metz, am mers toată noaptea şase sute de kilometri.” „Vezi dumneata, problema asta nu se rezolvă atīt de sim­­plu.” „Pot să īnţeleg, nu e nevoie de explicaţii, dar īmi īnchipui că n-o duci prea grozav, ai puţin de lucru, sīnt convins că abia te īntreţii... Aşa că, oricīt de greu ţi-ar fi să te desparţi de un Vacheron Constantin 1904, e spre binele dumitale.”


Bătrīnul ceasornicar rămase pe gīnduri. Străinul nu insistă pentru un răspuns imediat, deşi īşi ascundea cu greu nerăbdarea. „Vino mīine”, se decise īn sfīrşit bătrīnul ceasornicar. Atunci faţa necunoscutului se lumină. „Perfect. Mīine aduc şi banii.” „N-am zis cīt. N-am vorbit de nici o sumă.” „Preţul īl fac eu. Fii sigur c-o să-ţi convină... Totuşi măcar spune-mi: funcţionează?” „Discutăm mīine, trebuie să ai īncredere.” „Se īnţelege că-l voi plăti la adevărata lui valoare.” „Altădată mi s-ar fi părut normal să-l dăruiesc, dar īn ultimii ani lucrurile s-au schimbat.” „Bine, īn­cheie necunoscutul, acum e tīrziu, mă grăbesc la bancă să scot banii şi mīine dimineaţă sīnt la dumneata. Am luat deja o cameră la hotelul din centru, probabil că e singurul.”


BĂTRĪNUL CEASORNICAR se aştepta ca străinul să apară īnainte de prīnz, aşa că, la intrarea acestuia īn atelier, totul fusese pregătit: pe masă, pe o bucată de postav, era la vedere chiar un Vacheron Constantin, lustruit cu grijă, īntors şi potrivit.


Străinul puse pe singurul scaun din īncăpere o geantă de piele şi se apropie să privească ceasul, „īn sfīrşit!”, īi scăpă o exclamaţie aproape īn şoaptă şi, cu mīna tremurīndă, īl luă şi urmări un timp mişcarea secundarului... „Ce ţăcănit frumos!”, reuşi să zică şi ochii i se umeziră. „Īntr-adevăr, astăzi nu se mai face aşa ceva.” „Ştiu, de-aia l-am şi căutat īn toată lumea.” „Cum merge?”, īl īntrebă pe ceasornicar după o pau­ză. „Deocamdată nu pot să spun mare lucru. A fost neīntors atīţia ani, normal ar fi să-l am īn atenţie cīteva zile.” „Nu vreau să pună altcineva mīna pe el. Te-aş ruga să te ocupi dum­neata.” „Bine, n-am nimic īmpotrivă, dar pentru asta e nevoie de un răgaz. Ţi se pare mult cinci zile? Poate patru...” „Am umblat atīţia ani, că cinci zile nu īnseamnă nimic. Īţi las banii şi, pīnă eşti gata, aştept la hotel.” „Nu trebuie să-mi dai banii acum, ne īnţelegem noi la sfīrşit.” „Ba da, pentru că aşa ştiu că sīnt proprietarul ceasului. Nu că m-aş teme că te răzgīndeşti, īn dumneata am īncredere, tocmai de aceea ţi-l las cīt e nevoie să-l verifici.” „Vrei să facem şi un act, măcar o chi­tanţă?” „Cīnd vin să-l iau. Acum ajunge o strīngere de mīnă, dar o să mă īngrijesc şi de asta, să fie totul īn regulă. Ţi-am spus că e o problemă de familie... Banii ţi-i las cu gean­tă cu tot.” Bătrīnul ceasornicar nu mai zise nimic, iar străinul trase fermoarul şi-i arătă pachetele de banc­note scoase de la bancă īn dimineaţa aceea. „Am avut un depozit īn euro, special pentru asta, pentru că eram pregătit să-l găsesc mai degrabă afară.” „Dar cīţi bani sīnt aici?”, īn­găimă nevenindu-i să-şi creadă ochilor bătrīnul ceasornicar. „Exact cu cīt s-a vīndut la Metz. De cīnd merge?” „Ieri, după ce ai plecat dumneata, l-am scos din sertar şi l-am īntors. Are un sunet perfect, iar pe carcasă nu se văd nici măcar semne de purtare... Cureaua totuşi s-a cam īntărit, nu l-a mai pus nimeni la mīnă īn ultimii cincizeci de ani, īnsă e sigur originală, la fel şi catarama... Nu cred că vrei să ţi-o schimb cu alta nouă.” „Īn nici un caz. După o săptămīnă de purtat, o să fie O.K.” 


DUPĂ PATRU ZILE de atente verificări, bătrīnul ceasornicar se declară mulţumit: mecanismul vechiului Vacheron Cons­tantin funcţiona impecabil, de parcă cincizeci de ani de odihnă i-ar fi priit. Spre seară, se gīndi c-ar trebui să-l caute pe fericitul proprietar al ceasului, n-avea rost să mai lungească aşteptarea cu o zi, īnsă pīnă la urmă īşi luă seama, să nu-l deranjeze de la alte treburi.


Īn dimineaţa următoare se trezi devreme. Străinul trebuia să apară dintr-o clipă īn alta, să semneze actele pe care de­sigur le pregătise el īnsuşi. Bătrīnul ceasornicar īşi făcuse treaba şi era cīt se poate de mulţumit, un mecanism care cincizeci de ani n-a funcţionat nu īntotdeauna e sigur că-l mai trezeşti la viaţă. Chiar şi un Vacheron Constantin...


AŞTEPTAREA STRĂINULUI se prelungi, dar insul īi vorbise de treburile sale urgente. Pre­supuse că intervenise ceva mai complicat şi fusese nevoit să plece pentru o vreme. Era liniştit, el īşi terminase treaba, aşa că străinul putea oricīnd să vină să-şi ia ceasul. Bătuseră palma, īl plătise, era al lui...


Bătrīnului ceasornicar īntotdeauna īi plăcuse să stea peste zi īn atelier. Acum īnsă vīnzarea ceasului īl scăpase de necazuri: īşi achitase datoriile, rămăsese şi cu un depozit consistent īn bancă, „nu trăiesc să cheltuiesc atīta”, īşi zise īntr-o zi privind după rarii trecători. Singurul aşteptat era străinul, dar īntīrzierea acestuia nu-l neliniştea. Treaba lui era să īntoarcă zilnic ceasul şi să-l controleze după ora exactă de la radio, aşa se īnţeleseseră. Aşteptarea deveni astfel o obişnuinţă; şi trecu vara şi zilele toamnei se īmpuţinară pīnă ce, īntr-o dimineaţă, căzu prima zăpadă, īnsă īn atelier era cald, iar īn faţa sa, pe masă, mereu acest Vacheron Constantin al cărui ţăcănit, īn atīta linişte, se auzea egal, sacadat, metalic...


Prima zăpadă a ţinut cīteva săptămīni. Prin zăpada mare, afīnată, i-a venit greu să iasă īn oraş pentru cumpărături şi a chemat un taxi. Cīnd s-a īntors, s-a asigurat că īn faţa casei nu erau alte urme de maşină şi, după ce şi-a terminat treburile, s-a instalat liniştit īn atelier. A stat aşa pīnă s-a īnnoptat, ascultīnd īncīntătorul ţăcănit al vechiului Vacheron Constantin.


PE LA ĪNCEPUTUL verii, īn faţa atelierului, opri o ma­şină demodată. Coborī un ins şters, cu un aer obosit, īmbrăcat modest, total diferit de străinul de anul trecut. Intră şi... Bătrīnul ceasornicar īl ascultă un timp, după care īl īntrerupse de parcă nu-l interesa īntreaga poveste: „Vrei un ceas vechi, am īnţeles. Dar de ce neapărat un Vacheron Constantin 1904? Īn epocă, au fost şi alte mărci celebre, un Audermars Piguet sau un Patek Philippe.” „Nu, domnule, īn nici un caz altceva. E o problemă de familie.” „Cauţi de mult?” „N-o să vă vină să credeţi, dar sīnt ani de cīnd o fac. La īnceput am căutat afară, convins că acolo sīnt şanse mai multe. Aveam şi bani, iar de descurcat era floare la ureche, vorbesc fluent franceza, germana... Aşa că treceam ca un apucat din oraş īn oraş, pe la vechile ceasornicării, dar fără rezultat... Īn sfīrşit, la Salz­burg, am găsit un Vacheron Constantin din 1904, numai că defect. Īn vara aceea, la Metz, am fost foarte aproape de reuşită. Bătrīnul orlogier cu atelier īn spatele catedralei avusese un Vacheron Constantin 1904, doar că īl vīnduse cu trei zile īn urmă... M-a trimis la Gorze, la un alt ceasornicar bătrīn şi n-am stat pe gīnduri, mai fusesem pe-acolo şi cunoş­team fiecare stradă. M-am dus, cum s-ar spune, drept la ţintă, insul īn cauză chiar avea un Vacheron Constantin din 1904 īn perfectă stare de funcţionare, īnsă n-a vrut cu nici un chip să mi-l vīndă. Apoi lucrurile s-au schimbat şi nu mi-am mai permis să ies, am īnceput să caut prin ţară, pe la ceasornicarii bătrīni. Aşa mi-am neglijat afacerile, familia...” „Chiar dacă pīnă la urmă īl găseşti, un asemenea ceas costă mult.” „Am banii īntr-un cont separat la bancă, nu mă ating de ei. Ştiu foarte bine cu cīt s-a vīndut la Metz.” „Fiindcă vorbişi de Metz, zise bătrīnul ceasornicar cu aerul că dorea să īncheie, trebuie să ştii că am avut un Vacheron Constantin 1904, dar l-am vīndut deja... Ceasul īncă mai este aici, aştept să vină omul să şi-l ia, l-a plătit şi l-a mai lăsat pentru o vreme, să verific cum merge.” „Atunci poate īl conving să mi-l revīndă, īmi dai adresa lui şi plec imediat să-l caut, nu mai pierd o clipă.” „Habar n-am nici de adresă, nici de vreun număr de telefon... Dar īţi faci speranţe degeaba, şi el a căutat mult pīnă să ajungă la mine. Şi-apoi, după cīte am văzut, n-ar avea cum să-l tenteze banii dumitale.” „Măcar poţi să-mi spui cu cīt l-ai dat?” „Cu cīt s-a vīndut la Metz... Īnsă pot să ţi-l arăt, nu e o problemă, cel ce l-a cumpărat n-are de ce să aibă ceva īmpotrivă.” Şi, zicīnd asta, se ridică să aducă ceasul, peste noapte īl ţinea cu el īn cameră. Īl luă de pe noptieră şi mai īntīi īl īntoarse, ca de obicei, la aceeaşi oră a dimineţii, după care reveni īn atelier. Celălalt nu mai era aici, īl văzu pe fereastră urcīndu-se īn maşină... Bătrīnul ceasornicar ridică nedumerit din umeri şi-şi văzu de treabă. Puse ceasul pe bucata de postav de pe masă şi se aşeză pe scaun. Īn dimineaţa aceea, ţăcănitul metalic al vechiului Vacheron Constantin se auzea mai limpede ca niciodată. „Merită să-l ai”, īşi zise şi rămase pe gīnduri.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul