Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Însemnări din ţinutul misterios

        Gabriel Chifu

Editura Cartea românească



 Am avut
(un psalm rescris)
 
 Am avut un turn făcut din aur.
În inimă l-am avut, cred că la-nceput toată lumea îl are.
În fiecare zi îmi ziceam că nici nu se cunoaşte
şi scoteam din zid câte o piatră, strălucitoare,
şi o înlocuiam cu una oarecare,
iar pe cea bună o vindeam pe mai nimic.
 
Nesocotit, risipitor, netrebnic, fără minte,
beam şi mă veseleam,
dănţuiam şi iubeam,
până când turnul interior l-am schimbat tot
cu altul ce arată la fel, dar e, de fapt,
o şandrama.
 
Cu asta am rămas,
o şandrama,
mi-o spulberă orice ploaie, orice vânt.
 
Sunt golit, sunt fără zile,
stau pe un pat de lacrimi
şi nu pot să dorm,
nici să mă ridic şi să umblu nu pot,
mă înec în plânsul meu,
sărăcia mea umple lumea,
m-am însingurat, m-am împuţinat,
m-am dezvelit, până la suflet,
nu mai ştiu drumul spre mine însumi,
chiar şi pe el l-am uitat.
 
Pietrele de aur
le-am dat pe mai nimic,
tinereţea, strălucirea mi s-au desprins de pe obraz
ca oja ieftină de pe unghii,
sunt un butoi cu lemnul uscat
din care s-a băut tot vinul,
cred
că mi s-a căscat o gaură-n piept,
aerul intră şi iese,
trece prin  mine
ca maşinile prin pasajul de la marginea oraşului,
 
am o gaură-n piept, sunt sigur,
dacă ar avea ochi
şi dacă privirea nu i-ar fi cumva  mioapă,
inima mea ar zări cerul înnorat,
fără stele, din care locuitorii nesfârşiţi s-au retras.
 
 
Iar am ajuns
 
 Iar am ajuns în punctul acela unde nimic
nu mai merge. Nimic
nu se mai potriveşte cu nimic. Şi nimic
nu mai e de făcut.
 
Sunt cu faţa la zid.
Iar peretele din spate
a făcut picioare şi s-a lipit furios
de cel din faţă. Şi eu, prins la mijloc.
 
O, dar şi cerul:
se târăşte ca şarpele cu solzi pe pământ
şi eu mă sufoc, fără aer, prins la mijloc.
 
Vine un monstru însetat.
Bea cu o gură apa
din fântâna trecutului meu, o seacă,
iar trecutul meu - gata,
cât ai bate din palme nu mai este.
 
Şi tot nu se satură monstrul. Cu altă gură
soarbe şi apa din fântâna viitorului meu.
Nici el nu mai există.
 
Nu mai am unde să mă duc.
 
...Da, sfârşitul
poate începe şi aşa, ca la mine, astăzi:
cu o dimineaţă de primăvară
înmărmuritor de senină,
în care mugurii cântă, explodează bezmetic,
iar mirosul izbucnit din flori, din iarbă
te cuprinde, te îneacă.
Paradisiac şi nimicitor.



Ce s-a-ntâmplat cu noi doi
 
Şi deodată
totul s-a şters în jur,
tot ce ne tulbura vieţile.
Ai rămas doar tu,
te vedeai doar tu,
luminai doar tu,
trandafir roşu, parfumat,
înflorit pe un câmp alb,
acoperit cu zăpadă.
 
Atunci m-am apropiat,
am vrut să-ţi mărturisesc
cum te zăreşte privirea mea,
cât de bine te vede ea –
trandafir roşu, parfumat,
ivit pe un câmp imaculat, de zăpadă.
 
Dar nu mi-am găsit cuvintele,
mi le-am pierdut de emoţie şi adorare,
te-am luat de mână
şi te-am îmbrăţişat – atât.
Şi brusc
gândurile mele au curs în gândurile tale,
sângele meu s-a pierdut în sângele tău,
iar inima mea a prins rădăcini în inima ta.
 
 
 Nu sunt cel aşteptat
 
E clar ca lumina zilei de-acum:
nu sunt eu
cel aşteptat.
 
O vreme chiar şi ei începuseră
să creadă c-aş fi.
Cât despre mine, am fost convins,
tot timpul. Dăruit
mă îndreptam spre
oraşul lor cotropit de arşiţă.
Eram încredinţat
că am în termos tocmai apa rece
care o să le potolească setea. Eram
încredinţat    
că voi pronunţa exact propoziţiile
ce vindecă. Am ajuns la ei şi
 
n-a fost aşa:
apa mea nu le ţine de sete,
cuvintele mele nu-i tămăduiesc.
M-au aruncat ca pe o cheiţă ruginită
ce nu descuie nicio uşă.
 
Praful m-acoperă, ierburile mă năpădesc,
uitat îmi trăiesc neputinţa mai rea
decât moartea.
Dar cu gândul că nu sunt cel aşteptat
nu pot, nu pot
să mă împac. Plâng.
 
Lacrimile mele
se transformă într-un potop bizar
în care nimeni nu se îneacă.
Nici măcar ei, cei la care venisem
să-i vindec.


 
Om de aer
 
Inima mea a fost un asin fără putere,
dar foarte răbdător -
a dus în spinare poveri şi poveri,
pe cărări înguste de munte.
Cu fiecare zi, i s-a pus în spate o nouă greutate
şi ea n-a căzut,
şi-a văzut de drum tăcută.
 Iar creierul meu a fost un marfar cu vagoane fără număr,
tras anevoie la deal de o locomotivă veche, cu aburi.
În fiecare staţie, în fiecare zi,
i se mai adăuga un vagon,
încărcat cu cele mai absurde lucruri,
dar el a-ndurat şi a mers mai departe.
 
Cu ocolişuri, cu poticneli, cu înfrângeri,
visam s-ajung pe vârful muntelui -
în centrul vieţii mele adică.
 
În locul ăla nu mai simţi balastul, apăsarea.
Acolo tu eşti în fine egal cu tine.
Devii uşor, simplificat: un om de aer.


 
La pescuit
(un poem epic)
 
Ion F. ne-a condus prin pustietăţile din sudul Olteniei,
pe drumuri netrecute în hărţi,
spre bălţile Bistreţului.
 
Gazda noastră, tot Ion, dar D., stăpân de fermă şi de baltă,
ne-a întâmpinat cu masa întinsă: „Totul natural,
sută la sută!”, ne-a asigurat el.
Dar, mai ales, ne-a întâmpinat cu poveşti.
 
Îi plăcea să stea în picioare,
lângă noi, să ne toarne în pahare  vin alb, vechi de cinci ani:
ce vin, făcea adevărate vrăjitorii cu minţile noastre!
Şi îi plăcea să ne toarne în urechi poveşti –
ele, ca şi hrana, necontrafăcute,
sută la sută adevărate. Ion D. era plin de poveşti.
 
Poveştile dădeau peste marginile memoriei lui
aşa cum dă pe dinafară cafeaua,
când fierbe pe aragaz, în ibric.
Treizeci de ani fusese şef la Vinalcool Segarcea,
nu-l schimbase nimeni, el asistase la atâtea prăbuşiri.
Înafară de Ceauşescu, îi cunoscuse pe toţi.
 
Toţi trecuseră prin vinul său
cum trec bărbaţii prin patul unei femei frumoase.
Activişti mari şi mici, primari şi primi secretari,
şefi de procuratură, de miliţie şi de judecătorie,
fotbalişti, celebrităţi pasagere ale vremii
şi o puzderie de muieruşti, unele cu nume, toate rele de muscă.
Aceste creaturi intraseră în creierul său şi nu mai voiau să plece,
continuau să-l strige, să se agite, să nu-i dea pace.
Se păstrau vii acolo, în creierul său,
ca-n paginile unei cărţi, ca-n cuştile unei menajerii.
 
Petrecerea s-a prelungit
până spre miezul nopţii, iar de la un moment dat
snoavele lui hazlii m-au întristat ireparabil.
Văzută cu ochii lui,
perioada aia se dovedea a fi ceea ce ştiam că fusese:
un bâlci ameţitor. o comică,
smintită paranghelie. un circ funest.
o căsăpire fără sfârşit în care toţi le-o trag tuturor.
 
A doua zi dimineaţa, devreme,
ne-am dus la baltă. Am prins câţiva peşti,
 
dar, mai ales, am privit zborul păsărilor peste ape,
am privit răsăritul şi apusul în lumea aia neîncepută.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul