Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Istoria literaturii, între demoni şi zei

        Cornel Ungureanu

La începutul anilor nouăzeci circula zvo­­nul că Mircea To­muş, retras la Avrig, lucrează la o istorie a literaturii române, de la origini şi până în prezent. Zvonul părea foarte plau­zibil, criticul/istoricul cutreierase prin vremurile Şcolii Arde­lene când elaborase monografia despre Şincai, stăruise în secolul clasicilor nu doar printr-o incitantă deschidere către Caragiale, scrisese studii importante despre cei mari ai deceniilor interbelice, fusese, câteva decenii, cronicar li­terar al revistei Steaua şi, apoi, al revistei Transilvania. Istoria li­teraturii părea aproape gata, re­tra­gerea în satul lui Gheorghe Lazăr garanta li­niş­tita ei împlinire. În locul istoriei literaturii, Mircea Tomuş propune o istorie a Transilvaniei: Aripile demonului este o carte a locurilor pe unde au trecut Mircea Tomuş şi ai săi. Dar, pentru cine vrea să scrie o istorie a literaturii române, Ari­pile demonului nu este mai puţin şi o panoramă a literaturii transil­va­ne, aşa cum s-a împlinit ea „până azi”. O carte fundamentală.


Primul volum, spunea Dan C. Mihăilescu, aparţine tradiţiei ar­delene a prozei, modelele Slavici sau Agârbi­ceanu fiind vii într-o literatură de ficţiune, dar şi documentară. În volumul al doilea documentul primează, fiind validat şi de o istorie a familiei. Volumul al treilea implică, în primul rând, confesiunea auctorială. „Cea mai mare din figurile şi întâmplările ce urmează s-au pe­trecut aievea, celelalte sunt doar presupuse.” Cele trei motto-uri ne avertizează că titlul nu e menit a spori tirajul. Pot fi explicative pentru condiţia scriitorului în anii ’50. Primul este din Noul Tes­tament: „Voi sunteţi din tatăl vostru Diavolul şi poftele tatălui vostru vreţi să le faceţi. El de la început a fost ucigător de oameni şi nu a rămas întru adevăr, pentru că adevăr nu este întru el. Când el grăieşte minciuna, din­tr-ale lui grăieşte, fiindcă el mincinos este şi tatăl minciunii” (Ioan, 8,44). Al doilea aparţine primului mare poet al modernităţii: „Cea mai frumoasă şiretenie a Diavolului constă în a ne convinge că el nu există” (Char­les Baudelaire). Al treilea, din Denis de Rougemont, este prea lung să-l cităm în întregime. E atât de legat de întâmplările literare din anii ’50, ’60 ai secolului trecut (când se desfăşoară volumul al treilea), încât transcrierea finalului rămâne obligatorie. E o parabolă, în fond, despre creatorii celor de la revista Steaua, personajele centrale ale cărţii: „Prin limbaj, omul dovedeşte că este li­ber. Prin limbaj, el poate minţi. Doar prin libertatea sa el poate păcătui. Însă minciuna proferată ne leagă. Libertatea jucată potrivit Legii sporeşte; jucată împotriva Legii, ea se pierde. Cu cât creş­te mai mult, cu atât mai mare pare miza şi cu atât mai mare ispita de a câştiga imediat ceea ce se vede, chiar dacă astfel ni se închide invizibilul şi infinitul posibil divin. Apucând prada, pier­dem umbra, însă umbra în­seamnă creativitatea, belşugul entuziasmant, adică «îndumne­zeitor» al dorinţei”.


Mai întâi, Mircea Tomuş propune un Bildungsroman. Evocă formarea unui scriitor – a unui cărturar – în anii ’50, într-o provincie a culturii. Istoria Clujului este şi istoria scriitorului care des­coperă oraşul. Cum descoperă tâ­nărul oraşul: „Micul nostru apar­tament şi camerele părintelui Bogdan erau zid în zid cu clădirile din faţă ale Spitalului Evre­iesc... Mai târziu acolo avea să fie clinica medicală III, unde urma să fiu internat în două rânduri la profesorul Dumitraşcu, o dată la Sergiu Duca...”. În acest slalom printre clădiri şi evenimente, apar personajele memorabile ale locului; naratorul le descoperă în spital. El e operat de un doctor Grigorescu, „urmaşul lui Dumitraşcu, cel care, la rândul lui, fusese urmaşul profesorului Octavian Fodor, ginerele şi succesorul marelui medic Iuliu Ha­ţe­ganu. Într-una din acele încăperi ale fostului spital evreiesc, care poate că era zid în zid cu fostul nostru dormitor, aveam să-l văd, pentru ultima dată în viaţă, pe Puiu Cotruş”. Puiu Cotruş este Ovidiu Cotruş, una dintre personalităţile de seamă ale anticomunismului românesc, eseist excep­ţional în interiorul Cercului de la Sibiu, clujean odinioară. „Era încă bine, la fel de înalt, numai cam slăbit şi palid, cu paloarea aceea de spital...” Nu numai istoria „medicală” a ora­şului, ci şi Is­toria poate fi descoperită în ca­merele spitalului: „Erau şi fraţii Boilă, Nelu şi Matei, nepoţii lui Ionel Pop şi, pare-mi-se, ai lui Iuliu Maniu, unul dintre ei îl ajutase pe Puiu să se bărbierească, la chiuveta vechiului salon...”. Prozatorul (topograful) descrie pornind de acasă: „Mai departe era cartierul acela intermediar...”. Îşi respectă profesiunea de ghid: „Încă mai departe era cartierul Bulgaria...”. „Încă mai la stânga, era cartierul gării, pe care l-am descoperit mai târziu în 1946, când am intrat pentru prima dată în Cluj...” „Încă mai la stânga, dar asta nu se mai vedea, ieşea din cadrul ultimului geam şi acum era în spatele meu, cum stăteam la maşina de scris...”. Scriitorul-topograf păstrează memoria monumentelor culturale: „Apoi strâmta piaţă triunghiulară cu casa lui Matia Corvin şi, în fine, Piaţa cea Mare cu domul Szent Mihaly şi turnul lui foarte înalt, cu ceas, şi amin­tirea aceea veche, cea mai veche, cu piaţa scăldată în lumina unei dimineţi de vară şi toate detaliile lustruite de lumina proaspătă şi strălucitoare...” „Tot acolo, dincolo de masivul corp de piatră gri-gălbuie a domului, ansamblul sculptural al aceluiaşi rege Ma­tia, rândurile de clădiri înalte, fostul New York, mai târziu continental, pe un colţ, pe celălalt li­bră­ria, o vreme Cartea Rusă, acum a Universităţii.” „În fine, latura dinspre sud a pieţei, cea pe care pare că se coboară, de la Continental spre clădirea Tea­trului Naţional şi a Operei...” „În planul din spate al pieţei celei mari, cum priveşti dinspre nord spre sud, clădirea centrală a Uni­versităţii, celelalte edificii şcolare, mai vechi şi mai noi, fostul Colegiu Academic, acum Casa Uni­versita­­rilor, fostul liceu ie­zuit, acum Colegiul Ady-Şincai, bise­rica gotică fără turn şi statuia Sfântului Gheorghe omorând ba­laurul, copia celei de la Praga, şi Bastionul Cetăţii, Turnul lui Baba Novac, după care începe Dealul Feleacului.”


Acestea ar fi itinerariile pe care vor circula, mai bine de cinci sute de pagini, tânărul Mircea Tomuş şi prietenii săi. Aceştia ar fi colegii de la revista Steaua. Se mai adaugă actori, sportivi, scriitori în trecere prin oraş, lideri po­litici. Tânărul Mircea Tomuş scrie poezii şi trăieşte, mai întâi, emoţia de a fi lângă creatori im­portanţi. Un drum la Iaşi îl iniţiază în obiceiurile vieţii literare moldoveneşti. Un dialog cu adolescentul Mişu îl pune în legătură cu Bucureştii – cu părerile unui tânăr aflat în Centrul lumii. Dar în centru rămâne mereu revista Steaua, cu felul în care ea reu­şeşte să îşi câştige prestigiu, autoritate: redactorii, ca şi personajele principale ale vieţii literare clu­jene au parte de portrete me­morabile. Autorii revistei au şan­sa unui martor care să privească totul din interior. A trăit, în istoria literaturii române, un timp al victoriei: timpul revistei Steaua. A revistei gândite, construite de A.E. Baconsky şi, desigur, de Aurel Rău, Victor Felea, Aurel Gurghianu, celebri cuvântători la primul Congres al scriitorilor, cel din 1956. Revista e recitită de au­tor cu creionul în mână, romancierul insistă asupra luptelor cu oficialitatea. Căci Steaua e singura revistă a anilor ’50 care a în­vins în războaie culturale importante. Cum e viaţa în redacţie, cum „petrec” redactorii recitând din poeziile care, în anii ’50, se (mai) ştiu pe de rost. Cum se desfăşoară viaţa literaturii în acele vremi.


Înainte de toate, ar fi vorba de A.E. Baconsky, de felul în care scriitorul reuşeşte, prin prietenii, prin alianţele lui, să treacă peste interdicţiile vremii. Mircea To­muş reciteşte reviste şi evocă, din interior (era corectorul, era purtătorul şpalturilor, al corecturilor!), alcătuirea numerelor care au fă­cut istorie, ca şi a momentelor ră­mase în paginile memorialiştilor. Unde încep legendele şi care sunt adevărurile. Dar paginile de ex­ce­lent prozator ale lui Mircea Tomuş sunt consacrate vieţii literare – boemei ora­şului subteran. Legendelor vieţii literare. Regali­tatea crea­torului de literatură, a Poetului, a cronicarului literar nu era vorbă goală în importantul oraş cultural. Portretele lui Ba­consky (şi ale doamnei sale), ale lui Victor Felea, Alexandru Că­praru (cu o fabuloasă istorie nocturnă), ale lui Negoiţă Irimie sau Ion Oarcăsu, ale lui Aurel Rău, Aurel Gurghianu, dar mai ales ale dactilografei Sia sunt memorabile. Un oraş cultural supravieţuitor în anii cincizeci şi un grup de creatori tineri care încercau să se autodefinească – iată elementele coagulante ale părţii a treia a Aripilor demonului. Fără îndoială că partea a patra, consacrată Sibiului cultural, cu aşezarea grupului de la revista Transilvania, cu Colocviile de critică, va încununa una dintre operele fundamentale ale epocii postdecembriste.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul