Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Vivat Academia!

        Adrian Mihalache

Începutul anului universitar nu mai este astăzi prilej de sărbătoare, ci de întristare şi frustrare. Universitatea nemulţumeşte pe toată lumea: pe contribuabili, pentru că este costisitoare, pe profesori, pentru că nu le ajung banii, pe studenţi, pentru că nu le asigură o carieră. Exemple ca Bill Gates sau Steve Jobs, care şi-au abandonat studiile superioare, pentru a cuceri piaţa prin cunoştinţe şi abilităţi dobândite de capul lor, dar şi numeroase altele, chiar dacă mai puţin spectaculoase, întăresc convingerea că parcurgerea curriculum-ului universitar nu este o condiţie a succesului profesional. Reţelele familiale care controlează catedre şi departamente agasează1. Toată lumea pretinde reforme, din care speră să se nască superioare forme.


Este un fapt de necontestat că universitatea a încetat să fie un templu în care slujitorii săi, profesorii, să fie intercesorii între cunoaştere şi cei însetaţi de ea. Înainte, studenţii băteau la porţile ei pentru a obţine o instrucţie superioară (to get an education), astăzi vin pentru a învăţa o meserie, de dorit cât mai rentabilă. Legătura dintre pregătirea universitară şi cariera profesională nu era directă. Un absolvent al unei instituţii faimoase (Oxford, Cambridge, Sorbona, mai apoi Les gran­des écoles etc.) avea mai multe şanse de a deveni funcţionar superior, eventual ministru, dar nu acesta era scopul său imediat. În nici un caz nu se baza pe studiile superioare, pentru a avea ce mânca. Un tânăr englez avut dorea să obţină statutul de gentleman. Un student de la Paris, fie acesta François Villon sau Emil Cioran, dorea să petreacă bine, într-o atmosferă de boemă intelectuală. La noi, în 1947, G. Călinescu deschidea anul universitar printr-o conferinţă în care, alături de alte lucruri interesante, la care vom reveni, definea obiectivele urmărite de cursanţi: „O condiţie dificilă a universităţii este scopul practic, în sensul cel mai material, pe care îl urmăresc auditorii. Un număr foarte mare de tineri, şi mai ales de tinere, se înscriu în vederea obţinerii unei diplome cu care să-şi consolideze poziţia de împiegaţi în birouri”2. Cu alte cuvinte, studenţii aveau deja o slujbă, pe care studiile superioare le permiteau să şi-o menţină şi chiar să-şi îmbunătăţească veniturile obţinute din exercitarea ei. Aşa era în epocă, diploma aducea după sine siguranţa slujbei şi mărirea salariului. Şi astăzi, mulţi studenţi se angajează încă din timpul studiilor şi aşteaptă diploma doar pentru a-şi îmbunătăţi situaţia deja obţinută prin efort propriu. Alţii, însă, aşteaptă terminarea studiilor, bazându-se pe ele pentru a-şi câştiga existenţa. Văzând că nu acesta este cazul, ei sunt dezamăgiţi şi blamează universitatea pentru propriul eşec.


Relaţia student-universitate este una contractuală. Studentul se angajează să-şi îndeplinească îndatoririle universitare şi să-şi promoveze examenele, iar instituţia se obligă să-i ofere cunoştinţele şi să-i formeze aptitudinile necesare exercitării unei profesiuni. Modelul este economic, chiar dacă studentul nu plăteşte direct taxe, iar finanţarea studiilor sale vine din impozitele prelevate de la întreaga societate. Problema este dacă bene-­ ficiul studentului este un produs intangibil – cunoaştere şi aptitudini –, sau un serviciu de instruire, prestat de corpul profesoral. Conform unei axiome provenite din tradiţia universitară, cunoaşterea nu poate face obiectul unei tranzacţii. Într-o latină stricată, de Ev Mediu, se afirmă: „Scientia donum dei est, unde vendi non potest”3, ceea ce înseamnă că, fiind provenită de la Dumnezeu, cunoaşterea nu poate fi vândută. Profesorul nu este decât intercesorul dintre cunoaştere şi învăţăcel. Ceea ce numim „comerţ intelectual” este schimbul liber de idei, care nu poate avea vreun substrat monetar. La al treilea sinod de la Latran, din 1179, Papa Alexandru al III-lea a proclamat principiul gratuităţii învăţământului, bazat tocmai pe această idee4. De atunci, deşi, mai ales în ţările anglo-saxone, studenţii plătesc taxe (tuition), acestea nu reprezintă preţul cunoaşterii, ci al efortului fizic depus de profesori, în procesul de instruire. La fel, în universităţile particulare, de la noi, şi chiar şi în cele de stat, care au introdus „locuri cu taxă”, costul studiilor nu reprezintă valoarea cunoaşterii, ci efortul de predare, exprimat, în primul caz, printr-un calcul economic mai mult sau mai puţin arbitrar, iar, în al doilea, prin bugetul repartizat de guvern per capita de student. Rezultă, de aici, că profesorul, fiind plătit doar pentru efortul presupus de predare, este plătit, inevitabil, prost, ca muncitorul, cu ziua, sau, ca prostituata, cu ora. Corpul său trebuie să fie disponibil la anumite ore, bine fixate de orar, gata de funcţionare, la parametrii optimi. El poate câştiga, însă, şi direct, din diseminarea cunoaşterii, cu condiţia ca aceasta să fie încorporată în obiecte materiale, cum ar fi cărţile şi manualele. Nicolae Iorga îşi tipărea cursurile în propriul său ziar, obligând, astfel, pe studenţi, să-i cumpere tirajul. Nu cunoaştem prea multe exemple în care un universitar să se fi îmbogăţit din scris. Dimpotrivă, nevoia de a avea multe publicaţii în portofoliu (regula publish or perish) impune sacrificii materiale ale profesorului pentru a-şi face cu­nos­cute lucrările, fie oral, participând la reuniuni ştiinţifice, fie prin tipărire. Excepţia care confirmă regula este Allan Bloom, a cărui carte, The Closing of the American Mind5, a devenit un best-seller. Poate tocmai pentru că, fiind o virulentă critică a lumii universitare, s-a înscris în orizontul de aşteptare al publicului larg. Astfel, universitatea, nefiind îndreptăţită să vândă cunoaşterea, chiar dacă o produce în laboratoarele sale, prin eforturi de cercetare, a ajuns să fie considerată o întreprindere prestatoare de servicii. Clientul ei este, natural, studentul, dar nu doar el, căci orice furnizor de servicii complexe are mai mult decât un singur tip de utilizator. Firmele angajatoare pe piaţa muncii sunt şi ele beneficiare, ba chiar şi societatea în ansamblul său. Primele pretind ca universitatea să pregătească, pe banii contribuabililor sau ai studenţilor, cadre direct utilizabile, capabile să le sporească profiturile. Nimeni nu consideră deplasată această pretenţie, cu toate că ea constituie o ingerinţă în autonomia universitară6 şi poate veni în contradicţie cu interesele pe termen lung ale societăţii. Într-adevăr, dacă universitatea ar forma oameni care să răspundă pe deplin cerinţelor lumii de azi, aceştia ar fi perfect adaptaţi stării de lucruri existente şi nu ar avea impulsul de o schimba. G. Călinescu insista, în conferinţa citată, asupra necesităţii dezvoltării spiritului critic al studenţilor: „Şcoala secundară predă noţiuni în chip dogmatic, Universitatea introduce în formularea însăşi a propoziţiilor ştiinţifice îndoiala, ea are caracter critic”7. Tensiunea dintre cele învăţate în universitate şi cerinţele lumii concrete este, în fond, benefică, pentru că stimulează creativitatea, în timp ce perfecta concordanţă dintre pregătirea academică şi pretenţiile angajatorilor ar face din orice absolvent un simplu executant. De aceea, credem că firmele ar trebui să-şi schimbe poziţia faţă de învăţământul superior. Ele ar trebui să-şi selecteze cadrele pe baza performanţelor universitare, care sunt corelate cu creativitatea şi spiritul său critic, urmând ca instrucţia în privinţa procedurilor concrete să se facă la faţa locului. De altfel, trebuie ţinut seama şi de faptul că dinamismul cunoaşterii este spectaculos. Dacă ne gândim la domeniul tehnic al ingineriei informaţiei, absolventul de acum zece ani, perfect adecvat pretenţiilor de atunci, ar fi astăzi de neutilizat. De aceea, dincolo de transmiterea cunoştinţelor şi de formarea abilităţilor, universitatea trebuie să ofere instrumente care să ajute la învăţarea continuă. Spre deosebire de întreprinderea prestatoare de servicii, universitatea nu poate garanta eficacitatea instrumentelor pe care le oferă. La fel ca avocatul, care nu este obligat să câştige procesul clientului, ci să-i dea consultanţa juridică necesară, la fel ca medicul, care nu garantează vindecarea bolnavului, ci doar îi oferă îngrijire calificată, profesorul nu garantează succesul profesional al studentului, ci doar creează condiţiile ca acesta, eventual, să apară.


Un reproş frecvent adresat universităţii este că îl sufocă pe student cu informaţii, în mod inutil, având în vedere că acestea sunt disponibile astăzi în orice bază de cunoştinţe din spaţiul virtual, uşor de accesat prin internet. Abundenţa cunoaşterii disponibile cere, dimpotrivă, un ghidaj atent din partea profesorului, pentru a împiedica rătăcirea fără sens. Aceasta înseamnă formarea unui sistem coerent al cunoştinţelor, bazat, în fond, pe instrucţia tradiţională. Este, însă, adevărat că sistemul existent este de formă piramidală, fiecare nivel (disciplină) sprijinindu-se pe cel inferior şi servind ca bază pentru cel de deasupra. Or, tehnologia informaţiei permite trasee capricioase prin câmpul cunoaşterii, care ignoră progresia lentă şi sistematică de la un nivel la altul al piramidei. Marea provocare cu care se confruntă universitatea constă în adaptarea sistemelor conceptuale prin care a raţionalizat cunoaşterea la formele noi de management electronic ale acesteia. Altfel, spiritele agere, autodidacte, vor găsi me­reu scurtături între compartimentele cunoaş-­ terii, vor constitui neaşteptate legături între ele, formându-şi astfel competenţe şi abilităţi noi, fără să ţină seama de parcursul academic, sistematic. 


Universitatea nu doar distribuie cunoaşterea, ci o şi produce. În vechiul sediu al Universităţii „Politehnica” se află înscris în marmură sfatul profesorului Neniţescu: „Nu poţi transmite ştiinţa decât dacă tu însuţi eşti creator de ştiinţă, sau, cel puţin, încerci să fii”. Deseori, între cercetare şi predare apar conflicte. În piesa lui Brecht, Galileo Galilei, protagonistul se plânge rectorului de lipsa banilor. E sfătuit să-şi ia mai mulţi elevi. „Dacă îi învăţ mereu pe alţii, eu când mai învăţ?”, întreabă savantul. I se sugerează să mai lase ecuaţiile şi să inventeze ceva util, vandabil. Galilei face rost de o lunetă inventată de altul, o perfecţionează şi o prezintă ca pe o realizare a sa. De regulă, însă, când înveţi, învăţându-i pe alţii, înaintezi mai cu spor pe drumul cunoaşterii. A-i învăţa pe alţii ceea ce nu ştii nici tu înseamnă a căuta, spune Roland Barthes în Lecţia, discursul său de inaugurare a cursului ţinut la Collčge de France. Există, însă, o altă lecţie, mai periculoasă atât pentru student, cât şi pentru profesor, este Lecţia lui Ionesco. Eleva din piesă vine la profesor dornică de a dobândi o viziune globală asupra lumii şi vieţii, simbolizată prin „doctoratul total”. Ea precizează că este susţinută în acest demers de familia ei înstărită, convinsă că, într-o lume „complexă şi complicată”, cunoaşterea înseamnă putere. Ea începe cu aplomb, dar este copleşită repede de complexitate, iar vitalitatea ei urmează o linie descendentă, până când, total lipsită de putere, este ucisă de profesor. Dimpotrivă, acesta din urmă, iniţial stingherit şi timid, se îmbată de cuvinte şi raţionamente, ajungând la efervescenţa care-l face să comită crima. Două sunt interpretările posibile. Cunoaşterea nu este benignă, ci malefică, asimilarea ei de-a valma, fără precauţii, fiind însoţită de pericole. Ştiinţa fără conştiinţă nu este doar ruina sufletului, ci şi moartea trupului. După cum spune servitoarea (ştie ea ce ştie!), „matematica epuizează, iar filologia duce la tot ce poate fi mai rău”. Altă interpretare se referă la vampirismul implicat de actul pedagogic: profesorul îşi alimentează forţa vitală, distrugându-şi elevii.


Reforma învăţământului superior, des invocată azi, este menită să elimine primejdiile şi să-i potenţeze binefacerile. Vocea comisarului european pentru educaţie, cultură şi multilingvism, Andrula Vasiliu,  se aude la radio, autoritară. Universităţile ar trebui să le ofere studenţilor nu doar o specializare, ci şi cunoştinţele necesare integrării pe piaţa muncii, susţine ea, ca pilon al autorităţii, dar şi ca ecou al lui vox populi. „A trecut timpul când un geograf trebuia să predea geografie, un matematician matematică, iar un avocat să practice doar avocatura. Acum e vorba despre o diplomă de bază, căreia i se adaugă cunoştinţe transdisciplinare, cum ar fi: comu-­ nicarea, lucrul în echipă sau luarea deciziilor”8. Dacă ne gândim bine, îndemnul reformist implică revenirea, în plan superior, desigur, la structura clasică a universităţilor de altădată, când curriculum-ul care asigura licenţa (Bachelor) era structurat în trivium şi quadrivium. Primul includea gramatica, logica şi retorica. Al doilea, aritmetica, geometria, muzica şi astronomia. În ansamblu, aceste discipline formau cele şapte arte liberale: arte în sensul de techne, adică de abilităţi de utilizare a limbajului natural şi al celui matematic (muzica este, în fond, matematică), şi liberale, pentru că ajutau spiritul să funcţioneze liber, în deplină stăpânire a instrumentelor sale. N-avem decât să lărgim câmpul disciplinelor lingvistice, pentru a include semiotica şi, în general, „ştiinţele comunicării”, să adăugăm limbajele de progra-­ mare şi să aducem matematica la zi. Iată reforma înfăptuită, printr-o elegantă repliere înapoi, la trivium şi quadrivium. Să punem muzica şi să cântăm „Vivat Academia, vivant professores”.


1 Dintotdeauna, universităţile au fost locuri de predilecţie pentru familii de intelectuali din tată-n fiu. Este o metodă eficientă de reproducere a elitelor.
2 G. Călinescu, Universitate-Universalitate. In: Secolul 20, 6(102), 1969, pag. 10.
3 Peter Burke, O istorie socială a cunoaşterii. Institutul European, Iaşi, 2004, pag. 216.
4 Jacques Le Goff, Intelectualii în Evul Mediu. Editura Meridiane, Bucureşti, 1994, pag. 113.
5 Tradusă de Mona Antohi cu titlul Criza spiritului american. Humanitas, 2006.
6 Libertatea de a urmări anumite domenii ale cunoaşterii, prin mijloacele pe care universitatea le consideră adecvate, fără restricţii privind utilitatea lor imediată.
7 Op. cit., pag. 9.
8 Radio România Actualităţi, miercuri, 21 septembrie 2011.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul