Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Ce (nu) poate literatura?

        

Irina Petraş


Soluţia ficţiunilor în lanţ


Întrebare vastă. Şi interpretabilă. Am crezut, o clipă, că e şi un „fi” la mijloc, lucru care n-ar fi simplificat situaţia. Oricum, nu despre firea literaturii e vorba, ci despre putere. Şi, desigur, despre rost. Literatura – beletristică fiind în pers­pectiva noastră – poate să propună, în litere frumoase şi cuvinte potrivite, adânci şi cu miez, ipoteze despre lume, om, mişcări şi purtări omeneşti. Aici stă Puterea ei. Omul se interpretează pe sine şi se moare (reflexivul nostru absolut!), clipă de clipă, doar prin stăpânirea expresivă a trecătorului – nu are altă cale. Nu există decât adevăruri relative, adică, în sens foarte larg şi cuprinzător, circumstanţiale. Şi remaniabile. Suntem inevitabil determinaţi, condiţionaţi şi chiar deviaţi de spa­­ţiul, locul, timpul, mo­dul în care s-a constituit comunitatea că­reia îi aparţi­nem, de moşte­nirea construită de limba maternă, de schemele conceptuale (cotidiene) transmi­se din generaţie în ge­neraţie, de cadrele eti­ce etc. Fiinţe (pre) si­tuate cultural şi ling­vistic, nu avem, faţă în faţă cu timpul şi cu moartea, decât solu­ţia ficţiunilor în lanţ care ne furnizează surogate de adevăruri liniştitoare (vezi filozofia lui ca-şi-cum, vaihingeriană). Ficţiuni pe care le adoptăm dacă răspund unei nevoi, unei urgenţe, dacă pot „calma o nelinişte a inteligenţei noastre” (Ortega y Gasset). Adevărul lor e mereu relativ şi provizoriu, aşadar încăpător.


Refugiul în literatură (fie el ascunzătoare ori tranşee) este, pentru scriitor şi cititor deopotrivă (amândoi homo sau animal fingens, funciarmente dependenţi de imaginar), unul activ, neliniştit, curios, dilematic, punând la lucru raţiunea şi emoţia, vrând mereu mai mult tocmai fiindcă aproximează lucid puţinul din dotare. Aşadar, deşi în luptă inegală cu alte mijloace, mult mai comode şi mai colorate, de distracţie/distragere, literatura poate încă multe pentru scriitor (chiar dacă nu mai e el chiar înţeleptul satului), dar şi mai multe pentru cititor (întors încet-încet, sub orizontul posomorât, la lectură).


Nu cred că vreo capodoperă literară va influenţa mersul Universului către cine ştie ce alt big ori little bang. Dar literatura bună e una dintre căile prin care Arta poate (re)deveni părtaşă vieţii umane întreţinând ceea ce am numit altădată sentimentul planetar al frumosului cotidian. A scrie/citi literatură nu înseamnă a propune/asuma o nouă ordine alături sau deasupra celei reale, ci a înfrunta ne-ordinea, inconsistenţa, aleatoriul cu o variantă a lor care ascultă de un model omenesc.



Doina Ruşti


Literatura nu mai poate să mintă


Ce nu mai poate să facă literatura? Literatura nu mai poate să mintă. Acum câteva decenii, scriitorul trăia în­văluit într-o ceaţă aurie, în care putea să ia fiinţă orice. Llosa po­vestea tihnit vieţile rememorate şi re-rulate ale unor inşi care se modelau prin conversaţie. Iar cititorul transpira prin parcuri şi prin tramvaie, aprinzând mici focuri între rândurile negre, imprimate cu greu în burţile Casei Scânteii. Cuvintele se umflau pastelate sub o mare cupolă, unde nimeni n-ar fi acceptat, de exemplu, să asculte ştirile tv. Sub lentila de sticlă n-ar fi fost admis niciodată un nene fără cosmetică. Era de neconceput ca vecinul de apartament să fie şi eroul de carte. Cine ar fi acceptat acum 30 de ani să citească un roman de­spre ve­cinul de pa­lier, pe care în acelaşi timp să-l poată vedea pe geam, cu aceeaşi gean­tă pe umăr, îm­bră­cat cu aceleaşi hai­ne, pur­tând acelaşi nume şi având aceeaşi adresă ca în viaţa reală? Să citeşti o poveste pe care s-o poţi verifica în acelaşi timp. Deru­lată în timp real. Aces­ta este idealul. Toate poveş­tile au fost spu­se. Toa­te posibilităţile fic­ţiunii au fost epuizate. Nu există nimic rămas în afara imaginarului deja scris. Orice încercare de a inventa o poveste se transformă pe loc într-o pretenţie ridicolă ca şi aceea de a reinventa tabla înmulţirii. Chiar şi realitatea este epuizată. Spune-mi că un om deschide uşa unei bănci şi-am să-ţi spun imediat o sută de lucruri pe care le poate face. Oricine este în stare să le spună. Chiar dacă nu ne vine în minte imediat întregul arsenal gestual, nimic nu este de neanticipat. So­luţiile unei acţiuni incipiente în rare cazuri mai pot să surprindă pe cineva. Mai ales pe cititori, care, se ştie, reprezintă o minoritate unsă cu toate alifiile culturale.


În lumea actuală nimeni nu se aşteaptă să fie cu ade­vărat surprins de poveste, ci se lasă delectat de verificarea ei, de identificarea ei în lumea reală. Cine era eroul ultimului roman? Tipul care a sărit ieri de la etajul trei? Actriţa aia chioampă din serialul cu popi? Sau marele creator de ciorapi cu găuri?


Această foame de autentic a estompat glanda plăsmuirii. Scriitorul nu mai are de ce să se străduiască să mintă. El este doar o discretă bandă de magnetofon, dar care totuşi îşi poartă la vedere eticheta de firmă. Dacă aş fi citit Visul celtului acum 30 de ani, cu siguranţă o includeam la monografii, între cărţile de documentare.
Uneori, în serile de vară, mi se face dor de literatura care minte.



Constantin Arcu


Un remediu garantat împotriva singurătăţii


Ce poate şi ce nu poate literatura? E greu de spus ce nu poate... Nu poate un milion de lucruri. Să încercăm să răspundem la ce-i bună literatura? Din capul locului, afirm că uneori poate ţine de urât. Cu ani în urmă, imediat după ce am terminat facultatea, am fost nevoit să stau singur vreo zece zile într-o garsonieră din Galaţi. Când am ajuns aco­lo, rudele tocmai se pregăteau să plece la mare. Cum n-aveam bani şi nici nu voiam să recunosc faţă de ele că sunt lefter, am preferat să rămân în garsonieră, asigurându-le că mă voi simţi nemaipomenit. Nu aveam bani nici să plec din oraş, m-am trezit priponit în garsoniera aia nenorocită până la întoarcerea lor. Îmi era cumplit de urât, încercam zadarnic să-mi omor timpul hoinărind prin oraş. Nu ştiu cum se face, dar după vreo două zile am descoperit pe frigider o carte. Un volum de povestiri de John Steinbeck, Păşunile raiului. Fusese aruncat acolo de mai mult timp, coperta era acoperită de un strat subţire de praf. Nu erau alte cărţi în casă şi am recitit volumul de vreo cinci ori. Nu mă grăbeam, cu­prins de voluptate, mă lăsam în voia ma­giei lui Steinbeck. Toate necazurile au dispărut, priveam cu încredere înainte. Îmi descoperisem salvarea. Atunci am înţeles că într-adevăr literatura ne apără de tristeţe şi de nefericire. E un remediu garantat împotriva singurătăţii.


Dar să nu ne amăgim că literatura este doar un pansament inofensiv. Ea poate să pupe în fund cât încape, dar poate fi şi protestatară, agresivă. Ea poartă în sine sâmburele răzvrătirii, în anumite condiţii poate deveni o bombă. Lectura unei cărţi bune este o baie din care cititorul iese schimbat în interiorul său. Llosa a observat (v. Scrisori către un tânăr romancier) că acela care trăieşte o ficţiune de mare valoare revine la realitate cu o sensibilitate mult mai ascuţită, care îi relevă cu acuitate neajunsurile şi îngrădirile vieţii de zi cu zi. Există întotdeauna o incompatibilitate intolerabilă între cele două lumi şi până la revolta îm­potriva autorităţii nu este decât un pas. Şi stăpânitorii lumii au ştiut dintotdeauna cum să procedeze, punând la bătaie mecanisme menite să slăbească această particularitate subversivă a literaturii (cenzura, şantajul, onoruri acor­date scrii­torilor angajaţi, represalii contra literaţilor recalcitranţi etc.). Dar literatura rămâne un instrument capabil să submineze ordinea impusă de potentaţii zilei, o zonă de protecţie împotriva dictaturilor şi a răului din lume.


 


Şerban Tomşa


Literatura poate ieşi la cerşit


În general, literatura nu are efecte practice imediate. Cel mult poate să-i aducă celui care o scrie nu bani, ci duşmani printre membrii comunităţii. Aşa s-a întâmplat, de pildă, cu regretatul Sorin Stoica ori cu Marin Preda. În rare cazuri, creaţia literară îi bucură pe cititori şi întreţine, în rândul autorilor, iluzia că aceştia se pot elibera de nefericire, prin plăsmuirea unor lumi noi, dar, aşa cum stau acum lucrurile la noi, literatura este o femeie frumoasă care nu are cu să se îmbrace pentru a ieşi în lume.


Textul literar nu are influenţă în afara spaţiului estetic. Nu poate schimba lumea şi nu are efect în plan social, precum legile votate în Parlament sau hotărârile judecătoreşti şi guvernamentale. O ficţiune poate influenţa viaţa unui cititor, dar nu modifică nimic în existenţa scriitorilor. Poate că în ţările civilizate, unde oamenii politici mai deschid câte o carte şi au un orizont cultural decent, literatura modelează insesizabil comportamentul cetăţenilor. Dar în Româ­nia nu se întâmplă acest lucru. Aici este mai ascultată Bianca Drăguşanu şi are mai mul­tă autoritate un oligofren politic oarecare decât un scriitor. Şi ce ar putea face o carte în condiţiile în care, în România, nu există o piaţă literară propriu-zisă?


Cu vreo două excepţii, editurile nu stau pe roze, iar autorii mor de foame. O operă nu-şi poate hrăni nici autorul. Aşa a fost totdeauna în Valahia. Numai Sadoveanu, Re­breanu şi Cezar Petrescu reuşeau să câştige mulţi bani din scris, cu toate că, ştim cu toţii, Camil Petrescu era de părere că un dramaturg ori un romancier nu trebuie să mai aibă şi serviciu dacă vrea să realizeze ceva cu adevărat semnificativ. În zilele noas­tre, situaţia economică dezastruoasă şi lip­sa unui management corespunzător de­ter­mină în mod decisiv starea literaturii. După ştiinţa mea şi în treacăt fie spus, singurul politician important care sprijină acum cultura este Neculai Onţanu, Primarul Sectorului 2. Într-o societate în care unii fură, iar alţii caută prin gunoaie, cărţile nu se mai vând, iar cititorii s-au împuţinat până la dispariţie. Aceştia din urmă sunt chiar mai puţini decât autorii, care se citesc, când şi când, între ei. Şi nici măcar atât. Scriitorii au ajuns să facă, dintr-o pasiune ce pare tot mai desuetă, operă de voluntariat. Îşi tipă­resc operele şi le lansează pe cheltuială proprie. Cine e sărac apelează la prieteni. Cine nu are nimic în buzunar şi nici măcar nişte relaţii bine plasate nu are posibilitatea să publice.


Friedrich Dürrenmatt scria în prima par­te a povestirii Pana de automobil, publicată în 1956: „În lumea noastră modernă au mai rămas doar una sau două povestiri de scris, în care omenia mai poate fi surprinsă pe faţa unui om obişnuit, în care o supărare neînsemnată ajunge în mod întâmplător să capete o semnificaţie universală şi în care judecata, dreptatea şi chiar iertarea sunt încă prezente, oglindite întâmplător, o trecătoare clipă, în monoclul unui bătrân beţiv”.


Adevărul este că lipsă de omenie găsim peste tot în ţărişoara noastră dragă şi din asta am putea scoate încă multe poveşti. Dar pentru cine să le scriem? Şi pentru ce?

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul