Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Ce (nu) poate literatura?

        

Simona-Grazia Dima


Ce (nu) poate literatura?


O īntrebare atāt de actuală! Ne aruncă direct īn acea problematică, preocupantă la culme, care, aş risca să spun, ne captează fără oprire energiile, chiar şi dacă nu suntem conştienţi de asta, aşa cum monsieur Jourdain făcea proză fără să ştie! Oricāt de ciudat va suna ceea ce voi spune, mi se pare evident faptul că oamenii sunt pradă unui perpetuu proiect literar, căruia i se dedică pānă la epuizare, iar literatura e insidios in­trată īn vieţile tuturor. Īn actualitate Derrida, ca nimeni altul, a ilustrat cu măiestrie literară, patetic deci, nu doar teoretic, acest adevăr. Suntem plini de literatură, mustim de ea. Nu ne arătăm aşa cum suntem, ci īntruchipăm personaje gonind mereu īnspre o Americă numai bună de cucerit. Zilnic pu­nem īn scenă ficţiuni. Oare manifestăm şi ceva real sau doar rostogolim o telenovelă eternă? Nu ştiu. Totuşi, īnşelaţi de tipicuri li­terare (prin care literaturizăm, literaturizăm o realitate ce ne scapă), am putea fi, īn egală măsură, salvaţi tot prin literatură, aduşi pānă la „porţile percepţiei”, ca să rechem această nu doar tehnică, ci şi magică sintagmă din care s-a desprins numele unei celebre formaţii de rock.


Tot acest proces este īnsă o incluziune: literatura a putut şi poate enorm, cu o singură condiţie: să fie citită. Ea nu este obiect, ci o plasmă destinată visării. Din plămada dorinţelor, a aspiraţiilor secrete ce se alcătuiesc īn peisaje ale cuvintelor se nasc marile acţiuni.


Parcă revoluţiile nu s-au născut din literatură? Ea ne īncălzeşte, ne etalează propriile pasiuni, ne face să ne simţim īnvingători sau, dimpotrivă, să ne aruncăm sub roţile trenului, ca Anna Karenina. La urma urmelor, e o frumoasă iluzie... care poate īnsă ajunge pānă aproape de adevăr – depinde de privirea subiectului –, ea īntruchipează acea mouėlle substantifique (măduvă substanţială) a vieţii, cu o frumoasă expresie a lui Rabelais, resuscitată de Nicolae Balotă īntr-un eseu.


„Femeia te ridică, femeia te coboară”, suna hilar sau numai nostim un cāntec vechi. Aş extrapola cuvintele romanţei la literatură. „Literatura te ridică, literatura te coboară”, fiindcă te aduce īn faţa unei provocări: aceea de a fi (sau de a nu fi īn stare să fii) tu īnsuţi, de a vedea ce anume ţi se potriveşte dintre toate ofertele vieţii, ca să dai tot ce ai mai bun din tine.



Michael Hăulică


Săraci celebri şi iubiţi. Scriitorii


Literatura...
Nu poate schimba guverne şi constituţii, dar poate fi the panic room īn care să te ascunzi de gu­vernele şi constituţiile pe care nu le poate schimba.
Nu te poate face să-ţi vinzi sufletul diavolului, dar, dacă totuşi o faci, da, īţi aduce femei, bani, băutură, osanale... Uneori.


Nu-ţi poate aduce iubirea femeii pe care ţi-o bagă īn pat, dar poate să joace rolul soţiei prietenului, de care te īndrăgosteşti aşa cum ai scrie un sonet cu gīndul să nu-l publici niciodată.
Nu īţi garantează o boemă eternă, īnconjurat de personalităţi ieşite din manualele de şcoală, dar īţi poate aduce prietenia, admiraţia şi respectul cītorva oameni.
Nu ţine loc de nevastă, de copii, de prieteni. Dar poate umple golul pe care aceştia l-ar fi putut ocupa.


Nu este nici răspunsul, nici soluţia, nici paleativul pentru marile probleme ale omenirii, dar īţi arată că nişte oameni se gīndesc totuşi la ele şi, poate, cīndva, ei sau alţii vor găsi şi răspunsuri, şi soluţii.
Dacă nu-ţi poate oferi răspunsuri, măcar īţi oferă multe, multe īntrebări.
Nu poate face cărţi din biserici, dar poate face biserici din cărţi.
Nu este una dintre priorităţile oamenilor, dar oamenii ştiu că viaţa nu e făcută numai din priorităţi.
Nu te fereşte de invidia celorlalţi, dar poate transforma invidia īntr-unul din sentimentele frumoase.
Nu-ţi poate oferi un statut onorabil (decīt dacă ai ajuns pe culmile notorietăţii), dar pentru mulţi este singurul statut care le-ar oferi onorabilitatea.
Nu poate fi medalia cu care să te dai mare īn faţa celorlalţi, literatura se trăieşte īn modestie, ea poate fi doar cicatricea pe care o acoperi cu grijă, dar de care eşti la fel de mīndru.


Nu īntotdeauna īţi aduce fericirea, gloria şi banii, dar te poate face fericit īn sărăcia ta, un sărac celebru şi iubit.
Nu te poate face mai sănătos, nu-ţi vindecă bolile şi infirmităţile, dar te poate face nemuritor.


Nu te poate face mai frumos, dar te poate face admirat.
Nu te poate face mai bun, dar te poate face să uiţi uneori de răutăţile tale sau ale altora.


 


Ioan Radu Văcărescu


Ce māncăm, ce bem, ce...


M-am gāndit dacă să vă răspund mai teoretic la īntrebarea cu privire la ceea ce nu poate sau poate literatura. Această īntrebare merită un tratat īntreg, teoretic şi practic, ba chiar mai mult decāt atāt. Eu chiar am īnceput să-l scriu, au apărut deja două volume din el, sub numele de Spaţiul inefabil. Nu e strict legat de putinţele sau neputinţele literaturii, ci de mai multe lucruri de literatură şi filozofie, cu plecare de la un Blaga, un Ştefan Bănulescu, un Anton Dumitriu, un Petre Pandrea etc. Aşa că mai bine vă povestesc o scurtă īntāmplare de astă-primăvară, īn care se va putea observa şi ceea ce este sau ar putea fi literatura īntr-o şcoală, a noastră, care, aşa cum spunea de curānd Nicolae Manolescu, vrea să facă educaţie fără īnvăţătură.


Am cunoscut părinţi disperaţi, chiar mai disperaţi decāt odraslele lor din clasa a XII-a, la auzul cuvintelor Baltagul şi Sadoveanu (nu-i vorba de porecla oarecărui şef de clan ţigănesc din Bucureşti, ci de numele marelui prozator Mihail Sadoveanu). Aceşti părinţi au pompat bani grei īn meditaţii la romānă pentru ca urmaşii lor să īnveţe o seamă de comentarii, bineīnţeles că pe de rost, despre romanul obiectiv sau romanul subiectiv (ce ţi-e şi cu autorii ăştia de manuale şi de comentarii!?) ca să treacă bac-ul, mai mult, să ia notă cāt mai mare – la romānă e şi scris, şi oral –, să īnceapă şi ei o activitate/facultate la modă azi (aşa cum ieri părinţii mergeau la Drept, Medicină şi TCM): design, robotică, ştiinţe economice īn engleză, modelling, arhitectură, relaţii internaţionale etc. Chiar aşa (cum mi-a accentuat unul dintre aceşti părinţi la un moment dat al adevărului): „la ce-i foloseşte, domne, fetei mele, ia uite ce frumoasă şi deş­teaptă e, Baltagul, Sadoveanu, că va face arhitectură la Bucureşti şi după aia o mărit īn Germania”. Desigur, nici tatăl cu pricina nu citise Baltagul la vremea lui, iar acum slabe şanse. Nu-l citise nici fata lui, viitor arhitect romāno-german. Ba nici măcar profesoara de romānă care-o medita pe cuconiţă, o tinerică şmecheroasă care terminase romānă-engleză cu trei-patru ani īn urmă şi, prezentă fiind la locul faptei, tăcea mālc, precum elevul prost din clasa a V-a care nu şi-a conjugat verbul a fi pe curat, īn faţa opiniilor şi indig­nărilor tatălui de familie bună şi plătitor de meditaţii (inginer, īntreprin­zător privat īn mai multe domenii şi cadru universitar la Facultatea de Drept, particulară, din oraşul nostru natal). Şi care repeta mereu chestia cu „la ce-i trebe, domne, Sadoveanu?”. Răspundea tot el, īntāmpinānd astfel ridicările mele din sprāncene: „la nimic, ce, se mănāncă sau se bea?”. Degeaba am īncercat eu să-i fac să īnţeleagă că ar fi bine ca tatăl, mama, eleva şi profa de romānă (care īi era fetei şi dascăl la clasă) să se-apuce să citească acea carte, că n-o să fie degeaba. Şi după aia mai discutăm. Degeaba. „Lasă-ne, domne, cu cititul, cu Sadoveanu ăsta, īţi spun eu că niciun elev din clasa lor n-a citit romanul şi nici pe celelalte care trebe la bac şi fii atent că-i o clasă de oameni numai unu şi unu, ce ăştia īs toţi proşti?” Nu ştiu la care oameni se referea: la odrasle sau la părinţi. E drept, avuţi erau, aflaţi mereu īntr-un „challenge” cu privire la mărimea termopanelor şi la numărul de băi din locuinţă. Tatăl cel disperat (o veche cunoştinţă de-a mea şi care mă chemase ca să-i īmprumut disperatei sale copile o hartă fizică a Romāniei, că dădea bac-ul şi la geografie) dispunea la acea locuinţă, īn grădina căreia stăteam noi la taclale, de cinci băi şi de sută la sută termopane (chiar şi la gārliciul de la pivniţă).


Am plecat de-acolo către casă foarte uşurat, după vreo două ore de stat īn filigoria din grădină, unde primisem nenumăratele mulţumiri ale gazdelor pentru harta īmprumutată. Dar şi cu strāngere de inimă: nu reuşisem să-i conving (tată, mamă, odraslă, profă) să citească Baltagul. Dar īi şi surprinsesem masiv cu vreo cāteva poziţii tranşante şi la care n-au avut nimic a spune, ba chiar la care au rămas complet dezorientaţi: termopanele sunt nesănătoase, nu beau cafea, nu mănānc, mulţumesc, prăjiturele, am citit Baltagul de vreo trei ori, Sadoveanu e un foarte mare scriitor, care a scris trei capodopere ale literaturii universale, Zodia Cancerului, Creanga de aur şi... Baltagul, nu beau coniac alexandrion, nici lichior sao, fata lor ştie să deseneze?, a făcut desen la şcoală?, da, desigur, merge un merlot de Recaş, foarte bun („da, chiar e bun? l-am primit acum două zile de la cineva şi l-am pus īn frigider”) īn această frumoasă după-amiază de aprilie (cam tārziu să īnveţe geografia Romāniei pānă īn iunie, dar o ştie, cāt de cāt, pe aia a Germaniei), bine-ar fi, e īncă timp, să citească (şi domnişoara profesoară asemenea) Ultima noapte..., Enigma Otiliei, Ion şi Moromeţii, ba chiar şi Craii de Curtea-Veche, că e un roman scurt, ce-o să facă săracii de ei cu termopanele şi cu acele cinci băi dacă pleacă fata la Bucureşti şi după aia īn Occident, eu zic să schimbaţi termopanul de la gārlici măcar, că pivniţa trebuie să respire, ţăranul romān nu era prost cānd spunea c㠄o ţāră de aer trebe să circule”, vinul se ţine īn pivniţă, dar nu īn de-aia cu termopane, că-l distruge efectul de seră, iar vinul roşu nu se bea de la frigider, de-aia l-am lăsat neatins ca la o jumătate de oră, că altfel e păcat de Dumnezeu, de bunătate de licoare din Banat.


Şi mergānd aşa gānditor către casă, trecui tocmai prin pasajul de lāngă Piaţa Mică, īn centru, proaspăt reparat şi dat cu lavabilă galbenă. Şi ce-mi văd ochii: cu litere de-o şchioapă, cu şprei roşu, acolo īn pasaj era scris cuvāntul „pijdă”. Mă trec şi acum fiorii: rău a ajuns acest sărman popor dacă nici măcar cel mai folosit cuvānt din limba naţională nu mai ştie să-l scrie corect. Şi ce va deveni zisul popor?, mă īntreb disperat, retoric şi brusc picat – deşi merlot-ul picase foarte bine – īn neagră melancolie. Păi, va deveni exact ceea ce doreşte el, poporul suveran, să devină, după indicaţiile, exemplele şi manipulările lumii īn care trăim. Pentru că omul exact asta este: ceea ce mănāncă, ceea ce bea şi ceea ce i se povesteşte.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul