Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Tirania prezentului īn educaţie (Criza componentei civice)

        Adrian Costache

Discuţiile din ultimii ani despre educaţie şi despre noua paradigmă a acesteia au (re)pus pe tapet probleme fundamen­tale ale fenomenului: viziunea asupra educaţiei (ca răspuns la īntrebarea: īn ce fel de lume trăim?), scopul acesteia, rolul profesorului, problema contextului īnvă­ţă­rii etc. O retorică aproape comună subliniază faptul că provocările de azi, cri­zele de tot felul, cele prezente, ca şi cele viitoare, ar putea fi īntāmpinate şi ameliorate de o educaţie contemporană cu­prin­zătoare şi eficientă. Uşor de zis, dar greu de făcut, fiindcă un gen de confuzie īn­soţeşte de aproape un deceniu dezba­terea despre educaţie īn Europa de azi. Scopul educaţiei (Luxemburg, 2006), ni se spu­ne, s-ar rezuma, īn cele din ur­mă, la re­producerea prezentului, critica pre­zen­tului, lărgirea īnţelegerii prezentului. Este de observat īn această te­ză insistenţa obsedantă asupra ideii de pre­zent, īn numele faptului că şcoala contemporană trebuie să răspundă cerin­ţelor societăţii. Nimeni nu pare a observa, īn fascinaţia generată de noile construcţii teoretice, că cerinţele societăţii, cele de dezvoltare economică, de ideal social, moral, spiritual cunosc, cel puţin īn ultima perioadă, impasuri suficiente pentru a pune īn discuţie din nou sco­purile abia formulate ale educaţiei, mai ales pe cele ce definesc componenta ci­vică a acesteia. Fiindcă este tot mai evident că, deşi la prima vedere individul este educat īn conformitate cu cerinţele de azi ale societăţii, el nu pare a se re­găsi, totuşi, īntotdeauna şi confor­tabil īn lumea socială de māine după terminarea studii­lor. O asemenea stare avertizează īncă o dată asupra absolutizării unuia dintre scopurile de azi ale şcolii, īn special asu­pra aceluia de a răspunde comenzilor so­ciale ale prezentului.


Nu-i mai puţin adevărat că īntre sco­purile educaţiei se află şi formarea, de­venirea personalităţii, dar nicăieri şi aproa­pe nimeni nu mai vorbeşte astăzi despre cultura trecutului ca instrument care joacă un rol important īn formarea personalităţii. Īntreaga educaţiei pare a fi gāndită, cel pu­ţin la nivelul tezelor teoretice şi al prototipului uman, ca şi cum lumea īncepe, īn cvasitotalitatea ei, acum... Ca şi cum trecutul ar fi inu­til, incapabil a mai transmite vreun me­saj!... E suficient pentru asta să observăm, īn diagonală, ponderea nu­mă­rului de ore īn planurile de īnvă­ţămānt a disciplinelor de studiu care incumbă refe­rirea la trecut. E vorba de literatură, istorie, filozofie etc., iar constatarea este aceea că prezenţa lor s-a redus dramatic īn ulti­mul deceniu. Obse­sia reproducerii pre­zentului este, aşa­dar, vie şi īn şcoala ro­mānească, „euro­penizat㔠īn bună mă­sură.


De fapt, de aici īncepe şi nedumerirea noastră cu privire la regāndirea conceptului de educaţie contemporană şi care are evidentă legătură cu criza componentei civice a educaţiei. S-a putut observa cu ochiul liber, īn ultimii ani, că, dincolo de degradarea calităţii educaţiei intelectuale īn şcoala romānească (dar numai!), criza cea mare e de fapt cea de natură civică. Violenţa īn şcoală, criza raporturilor dintre profesor şi elev, ignoran­ţa elevului īn raport cu un set de cu­noştinţe civice şi culturale minimale (consecinţa fiind neparticiparea lui la viaţa socială şi politică a comunităţii), dispariţia ethosului şcolar sau metamorfozarea lui īntr-un ethos al distracţiei/superficialităţii īn primul rānd, imposibilitatea de raportare la feno­mene culturale şi istorice, proliferarea „culturilor” de gang, toate acestea şi altele nu fac altceva decāt să scoată la iveală adevărata criză a educaţiei: cea a componentei civice.


Cu alte cuvinte, şcoala de azi nu mai reuşeşte să formeze cetăţeni. Īn schimb, ea pare a scoate pe bandă rulantă indivizi mai mult sau puţin (mai degrabă, tot mai puţin!) şcoliţi. Se poate observa astfel că avem de-a face, īn primul rānd, cu o criză de tip instituţional, o criză de (re)aşe­zare a şcolii īn lume, fapt care (re)pune īn discuţie nu doar scopurile şcolii, ci şi rolul celor doi actori esenţiali, al profesorului ca slujitor al instituţiei şi, īn egală măsură, statutul elevului. Un director de şcoală din Irlanda mărturisea, cu ani īn urmă, că primul scop al şcolii pe care-o conducea el era acela de a forma ce­t­ă­ţeni. Aşadar, īn primul rānd, integrarea socială, cu valori pe măsură: discernă­mānt civic, toleranţă şi cunoaştere so­cia­lă, īnsuşirea culturii minimale ca temelie a edificării valorice, civice, umane, a in­dividului. Or, toate acestea nu pot fi reali­zate doar prin reproducerea prezentului, obligatoriu, desi­gur, ci şi (dacă nu cumva īn egală măsură) prin reproduce­rea/re-cunoaşterea trecutului. Credem că ameliorarea īn acest sens ar aduce cu sine, īn mod categoric, şi o ameliorare a educaţiei intelectuale, a motivaţiei pentru īnvăţare.


Fără īndoială că impasul īn care s-a ajuns – şi care se poate defini şi prin ceea ce am putea numi refuzul ostentativ al trecutului de către un prezent tiranic – īşi are justificarea lui. Lumea de azi nu pare dispusă a mai face apel la valorile trecutului, fiind īndreptată tot mai mult către un gen de cultură şi educaţie care nu mai au loc pentru nimic altceva decāt pen­tru a se produce/reproduce pe sine īntr-un pre­zent accelerat īn care timpul se comprimă... Şi īn care fiinţa umană standard este incapabilă a mai lăsa loc meditaţiei, asumării conştiente a lumii, gān­dirii critice, discernămāntului valoric. E, cu siguranţă, un alt model cultural. Gene­raţia de azi, īntr-o proporţie covārşitoare, nu doreşte a se regăsi decāt īn propria cultură. E adevărat, acest lucru e valabil de mai multă vreme pentru ceea ce generic numim generaţia tānără. Nu­mai că şcoala era pānă mai ieri, şi la noi, ca şi aiu­rea, factorul care suplinea aceas­tă tentaţie de a risipi īn prezent toate energiile. Şcoala avea un rol de echilibru īntr-o lume īn care rolul ei era şi acela de a integra individul īntr-o istorie a umanităţii, dāndu-i prin aceasta o a doua identitate. Ea īl ferea īn acest fel, īntr-o anume măsură, de unele dintre im­pasurile societăţii, de unele dintre crizele ei, măcar prin faptul că i le făcea inte­ligibile... Ciudat este că azi, cānd viitorul apare frecvent ca expresie a unor nume­roase dificultăţi, ba chiar a unui capăt de drum, şcoala este in­capabilă să mai răs­pundă īn vreun fel provocărilor. Ea īnsăşi a cedat, nemaivrānd altceva decāt o ima­gine unilaterală a fiinţei umane, definirea acesteia īn raport de o singură coordonată temporală şi relativă: cea a prezentului...

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul