Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Peste Bulgaria

        Marian Drăghici

Nu, nu am mers în Grecia, la turnir, să câştig vreun laur. Nici măcar o frunză de laur. Laurii, cu tot cu frunze, sunt, de când îl ştiu, ai lui Ga­briel. Şi îl ştiu de mult. Normal, un mare poet al transparenţei/transcendenţei – în fond, al na­vetei numinosului –, ca efebul Ga­briel, nu poate trăi fără recunoaşterea mun­dană, instituţiona­lizată a valorii sale clipă de clipă. E corelativul lui existenţial, obiectiv.


Vorba e că nu aveam poeme inedite şi-am spus din prima: domnilor, nu am poeme inedite. „Nu-i nimic, au asigurat şi efebul Ga­­briel, şi satyrul Horia, vei citi, vei fi de­punctat şi gata. În plus, ai văzut Grecia?” De­punctat cu cât... nu mi-a spus nimeni.


Nu văzusem Grecia şi mă interesează, iar Gabriel Chifu ştie asta, să văd în drumul meu nu spre Ithaca, spre Ierusalim, „cum cade lumina” în diferite locuri ale lumii. Mai cu seamă în Grecia. Lumina interzisă ochilor lui Homer, în care s-a dezbrăcat, „lungancă mi­că”, Elena. Lu­mi­na tragică a dimineţii ege­e­ne, în care Euri­pide, plimbându-se pe ţărmul mării, fu sfâşiat, nu ştiu cum, de o haită de câini. Etc. Apropo de haită, am tresărit vă­zându-l pe Nicolae Prelip­ceanu, de sus, de la balcon, dând de mâncare, cam pe acelaşi ţărm egeean, cam aceleiaşi haite de câini, în ultima dimineaţă a şederii noastre între Olimp şi mare. E drept, trecuseră cam trei milenii de la Euripide, Nicolae Prelipceanu nu prea scrie tragedii şi nici cotarlele grecilor nu mai sunt ce-au fost. Dar un frison livresc tot am avut...


Filmul derulării proiectului e deja cunoscut. Secvenţa bulgară, după mine, merită un cuvânt în plus. Am rătăcit, la dus, două zile mari şi late prin Rodopi, până să penetrăm cu autocarul gra­niţa elenă. Un „ogar albăstriu”, acest autocar, de curse locale, cu doi bravi şoferi – de curse locale. Fără hartă la ei, cu GPS-ul programat cu picioarele. Noi, cei 10 poeţi de ambe sexe to­tuşi, plus Dan Cristea şi Gabriel Coşoveanu la bord, cu parte din redacţia ramuriferă (Aretzu, Gheorghişor, Bază-Verde) şi echipă tv mixtă, de la 4.00 dimineaţa, ora plecării din Craiova, ne hurducaserăm ziua întreagă fără opriri, în afara unor precipitate, la marginea şoselei, „pene de tufiş.” Volens-nolens, cu 50-60-70, rare­ori, pe scurte porţiuni, cu 100 km/oră, ne-a fost dat să străbatem, cum spuneam, de-a lun­gul, de la un capăt la altul, prăpăstioşii, le­gendarii munţi Rodopi. Zi cu ploaie ce­nuşie, nori lăsaţi, nervi întinşi, haz de necaz (bancuri), în melanj cu vor­be grele (înjurături) şi, de la o vreme, spre seară, lehamite câtă încape. Ca magnetizaţi, bes­tecăiam, fără să ieşim din această placentară ţară de tran­zit care era pentru noi scumpa Bulgaria. Bestecăiam şi-atât.


Se-nserase când, în sfârşit, epuizaţi, am atins Zlatogradul, punct de vamă mărunt, pitit sus, în creierii munţilor, spre Serbia. Aci, enormă surpriză! Grecii, vameşii greci, ioc să ne permită excesul gabaritic pe sfoara dru­mea­gului lor mun­tenesc. Ni s-a spus, civi­lizat, ce-i drept, cu degetul pe hartă, că trebuie să facem cale-ntoarsă. Să reluăm frumuşel sub roţi labirintul primejdios al Ro­dopilor, de care ne ameţiserăm până peste cap, până la altă vamă, cale de nu se ştie câte ceasuri. Era seară bine de-acum, gata să se-n­tunece. Iar noi, frânţi. Câţiva cerură moa­le, apatic să se-ntoarcă acasă.


Ei bine, şi deodată, în obosea­la/ dispe­rarea acelui ceas greu, când poeţimea pufnea în­frântă, Bulgaria ni s-a revelat, nesperat, compensatoriu, în dulce splendoarea ei! Bârfita, hulita, nebăgata în seamă Bulgarie! Aptă, în proiectul nostru, doar de călcat sub roţi. În viteză şi-atât! În Zlatograd, oraşul de aur, înnoptându-ne obligaţi, a fost de-ajuns să spunem bună seara, dobrâi vecer – ah, cei opt ani de rusă forţată, pierduţi degeaba –, şi ni s-a deschis o lume normală, caldă, primitoare, necum dispusă să te ardă la buzunar. Unde mai pui că în Grecia nu vom zări nici pe departe june femei de graţia acelor două mlădii, neverosimile bulgăroaice care ne-au servit, atent, prompt, fripturile, vinul şi be­rea, de-acum în noapte, într-o grădină mu­zical-nostalgic asezonată, sub o salcie fabuloa­să. Friptura, 4 leva (8 lei). Vinul, 5 leva. Berea, 1,5. Muzica, din anii ’80. Salcia, cam de vârsta lui Todor Jivkov.


Asta fusese, deci! Alergasem, opaci la farmecele vecinei de lângă casă, ca ahtiaţi după soarele promisei, lăudatei Elade. Şi ne-a arătat ea, vecina înăsprită, această Circe din ardei şi cas­traveţi, geloasă foc, că nu, nu merge aşa! Modul tentacular, mistic, cum nu ne-a permis Bulgaria să o străbatem scurt, expeditiv, să o pose­dăm rapid, ci doar „jucându-ne” în vraja ei abruptă, nemiloasă, două zile – doar-doar o vom recunoaşte în adevărata ei lumină –, pe mine, unul, m-a im­presionat puternic. Există fără doar şi poate, îţi vine să zici, un spirit al locului peste care nu se trece decât dacă vrea el, spiritul. Iar când locul acela este o ţărişoară ofen­sată, ca Bul­garia noastră, ehei, nu poţi trece prin spiritul ei fluierând, ca prin varză, să culegi negrese măslinii din Grecia...


Nu Grecia, nu lectura lui Gabriel Chifu au fost pentru mine surpriza insolitei întreceri de poeţi la poalele Olimpului. Bulgaria şi Horia Gârbea au fost revelaţia, surpriza. Bulgaria cu Zlatogradul. Satyrul Horia cu Poemul lui Va­sile, într-un recital actoricesc bine studiat, de un haz irezistibil, pe alocuri ţinând de sacrul dio­nisiac, beat şi nebun. Taman cum zice, în Naş­terea tragediei, Fr. Nietzsche.


Sub Olimp, citisem, când îmi venise rândul la lectură, patru poeme, inclusiv Ne­gresa. A doua zi, în forfota hotelului, la pis­cină, la masă, copărtaşii la turnir s-au sesizat de pre­zenţa unor misterioase exemplare aerobice ale feminităţii africane, ivite subit aci, în pei­sajul Leptocariei. Comen­tariile nu au lipsit, chiar experte. Reproduc unul, important pentru mine, şi la care am participat direct, ca fiind în cauză. Domnul Nicolae Manolescu, însuşi preşedintele juriului, dimineaţa, la o masă pe terasa hotelului, cu cafeaua vag aburind dinainte (ton jubilatoriu, vag contrariat): „Ieri nu se vedea nicio ne­gre­să pe-aici. De-aseară, după ce Drăghici a citit Negresa, s-a umplut de negrese. Astea sunt din poemul lui…”. M-am uitat şi, în­tr-adevăr, prin faţa leului tocmai zvâcneau, în pas uşor, pâlcuri-pâlcuri, nişte gazele de antracit, orbitoare. Drăghici, scos deja din concurs, jenat (că de-acum mănâncă şi bea două zile degeaba): „Înseamnă că poemul este bun.” Domnul Nicolae Manolescu (destins, exultând): „Daaa! Creează viaţă!”


Scurt, într-o clipă, toate crângurile de lauri, de la Homer la Gabriel, îşi sclipiră-n mine floarea, inebranlabil.


 


Uniunea Scriitorilor din România mulţumeşte în mod deosebit instituţiilor al căror sprijin a făcut posibilă desfăşurarea evenimentului „Cununa de lauri de la Muntele Olimp”: Ministerul Culturii şi Patrimoniului Na\\ional, Institutul Cultural Român, Primăria Sectorului 2 Bucureşti, Primăria Municipiului Craiova, Prefectura Judeţului Dolj, Alpha Bank.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul