Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Fotbalul şI legea junglei

        Gică Contra

Ca toată draga de lume, şi noi, românii, am avut întotdeauna şi vom avea mereu de-a lungul, de-a latul şi mai ales, de-a curmezişul timpului regulamentar de joc, plus prelungirile de rigoare, exact fotbalul pe care îl merităm. Şi cu care semănăm ca două picături de apă de ploaie – el cu noi şi noi cu el, deopotrivă –, întru eterna resuscitare a adevărului din lirica strămoşească: amândoi sun­tem de-o samă, de-o făptură şi de-o mamă-mamă! Asta înseamnă: vesel (varianta râsu’-plânsu’, câinii după dânsu’), to­malimoşesc (arătăm la tinereţe ce-om putea la bătrâneţe), caragialesc (…, violent şi fără maneră), eminescian (era pe când nu s-a zărit, azi o vedem şi nu e – echipa Ra­pi­du­lui; la cine vă gândeaţi?!), topârceanian (prin studiouri aprig saltă zeci de fete vesele, fotbaliştii lasă baltă sportu’ şi-interesele), mio­ritic (fluieraş de os mult zice pe dos), ateu (fără nici un Dumnezeu, adică) şi aşa mai departe, tot mai departe până foarte departe, că pe-acolo am cam ajuns în ultima vreme.


Nu era suficient că speranţele noastre euro­pene, care trebuiau, nu-i aşa, să poarte un nume, un singur nume – falnic şi cu re­zonanţă istorică, eventual – s-au chircit căti­nel-cătinel până la confuzia cu F.C.Vaslui. Nici că iluziile naţionale în fotbalul românesc de club se întind la caşcavalul performan­ţei doar până la accesul în grupele Champions şi, respectiv, Europa Lea­gue, deşi tot omul ştie că marşul triumfal de-abia de-acolo începe. Ne-a mai trebuit şi dovada faptului că, în materie de civilizaţie sportivă, orbecăim încă prin zona tribală a ideii de competiţie. Pentru că asta denotă ce s-a petrecut la Ploieşti săptămâna trecută cu negru în calendarul speologic al mentali­tăţilor noastre, dar, mai cu seamă, ce a urmat momentelor horror la care am avut neşansa să fim martori oculari. S-o luăm însă în ordine, că tocmai ea a lipsit la apel în seara cu pricina.


Un pitecantrop cu fruntea îngustă şi ochii tulburi s-a năpustit pe terenul unde oaspeţii se pregăteau să execute un penalty gingaş, derulând succesiv următoarele acti­vităţi: aplicarea unui pumn neprofesionist în urechea jucătorului George Galamaz şi a unei flegme între ochii uimiţi ai aceluiaşi; executarea unui trap allegro ma non troppo către grupul de stelişti masat în preajma ca­reului mare al echipei ploieştene; cunoştinţa cu dotarea nativă de luptător K1 ale fotba­listului sârbo-stelist Martinovici; contactul cu the greene, greene grass at home a sta­dio­nului local proaspăt inaugurat; încasarea unui bocanc bine ţintit şi eficient în zona to­racică (sau abdominală?); ratarea primirii unui al doilea şut care îi viza cutia craniană din partea aceluiaşi justiţiar dezlănţuit; re­cep­tarea, în chip de bonus, a încă unei lovituri de bocanc din partea portarului Stanca sosit în acest scop la faţa locului după parcurgerea celeră a circa 70 m liniari; abandonarea în braţele vânjoase ale oamenilor de ordine apăruţi, în fine, la locul incidentului. Să-i fie puşcăria uşoară, dar cât mai lungă şi să sperăm că nu va avea norocul de un avocat isteţ, care să transforme împrejurarea că agresorul era drogat în circums­tanţă atenuantă sau chiar în motiv de achitare – cu justiţia română totul e posibil!


Ceea ce m-a stupefiat şi îngrijorat pe mine în această amară poveste de dragoste, de ură şi de frustrare au fost câteva reacţii survenite după ce arbitrul i-a eliminat pe Stanca şi Martinovici pentru „comportare violentă” (aşa califică regulamentul de fotbal ce au făcut ei în situaţia dată). Accept că în cazul lui Martinovici poate fi invocată legitima apărare; admit, de asemenea, că, sub imperiul ameninţării potenţiale, a pur­ces degrabă, ca orice sârb iute la mânie şi cu naturelul etnic foarte simţitor, la anihilarea adversarului, inclusiv prin mijloace de for­ţă. Nu aprob însă gestul molestării şi bruta­litatea comportării după ce agresorul fusese pus la pământ şi imobilizat. Cu atât mai pu­ţin lovirea lui de către Stanca într-un mo­ment în care insul nu mai putea prezenta nici un pericol, fiind întins pe gazon şi co­pleşit de numărul jucătorilor stelişti. (Admi­rabil s-a comportat Geraldo – singurul  care, în mijlocul furiei generale, încerca să-şi cal­meze coechipierii şi să evite o nenorocire!).


Nu înţeleg însă în ruptul  capului bunei speranţe şi consider cu tozul reprobabile ieşirile umorale ale celor care, la câteva zile după consumarea incidentului, când firesc ar fi fost ca spiritele să se tempereze, iar raţiunea pură şi puterea de judecată să-şi reintre în drepturi, au continuat să privească lucrurile pasional şi să facă din Martinovici un erou. Era dreptul galeriei steliste să ceară atribuirea banderolei de căpitan de echipă vigurosului, deşi această ipostază presu­pune alte calităţi decât cele probate de fotbalist pe stadionul din Ploieşti, iar o atare opţiune spune şi ea multe. Aşijderea, era dreptul suporterilor şi al unor foşti jucători (stelişti sau nestelişti, dar pământeni) să-i ia apărarea, invocând circumstanţele speciale în care se întâmplase ce se întâmplase. Când însă o declaraţie de genul „în locul lui, şi eu aş fi făcut la fel” emană din cavitatea bucală a preşedintelui Federaţiei Române de Fotbal lucrurile nu mai sunt deloc în regulă. Cu atât mai mult cu cât domnul Mircea Sandu este membru în staff-ul UEFA, organizaţie care tocmai susţinuse o amplă campanie internaţională de stopare a violenţei pe stadioane. La fel de prost inspirată mi s-a părut şi poziţia avocatului Gâtejan, preşedintele Comisiei de disciplină, care l-a felicitat pe Martinovici pentru fapta sa, nesancţionându-l în nici un fel. Amândoi aveau, în virtutea funcţiilor deţinute, obligaţia morală şi profesională să ştie că pedepsirea oricărei infracţiuni este apanajul exclusiv al justiţiei şi că nimănui nu-i este permis să-şi facă singur dreptate. Omeneasca înţelegere pentru starea sufletească a jucătorilor militari care îşi văzuseră colegul atacat şi lovit de un des­creierat nu poate justifica, totuşi, abandona­rea raţiunii şi eliminarea din ecuaţie a legii de la care nu se poate face rabat de dragul unor declaraţii populiste.


Fanul poieştean al Petrolului este vinovat şi merită o sancţiune drastică, fără îndo­ială. Evaluarea gravităţii faptei şi aplicarea pedepsei cuvenite trebuie să rămână însă în sarcina justiţiei; orice altă modalitate de a o înfăptui ţine de primitiva lege a junglei. Ade­ziunea la soluţia violenţei revanşarde a corurilor reunite ale presei scrise şi audio­vizuale româneşti, având ca solişti oficiali de prim rang ai F.R.F. reprezintă un pas mic, dar un pericol uriaş întru instaurarea ei.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul