Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Un poet al antitezei

        Dan Cristea

De la primul poem (intitulat Chipuri), care deschide noul volum de versuri al lui Nichita Danilov, suntem şocaţi de violenţa, ca şi de straniul sau fantasticul imaginilor vehiculate de autor. Să încercăm, într-un fel, să le punem cap la cap, pentru a ajunge şi la degajarea unor semnificaţii. Astfel, pe de o parte, „chipurile tăcute“ ale unor trecători sunt trase pe sfori, coborâte pe scripeţi, înghesuite în vitrine sau pe galantar, într-un magazin aflat la parterul unui bloc. Pe de altă parte, trupurile aceloraşi trecători („deposedate de chipuri şi măşti „) zac abandonate pe trotuar sau chiar în mijlocul străzii. În locul feţelor de altădată, dispărute acum, se iască un „gol“, unde un vârtej îi absoarbe pe oameni înlăuntru, „astfel încât din fiecare trecător/ rămâne doar o pată,/ străjuită de mucuri de ţigară/ sau de alte lucruri mărunte“. Să mai observăm şi perspectiva de sus ori viziunea de la înălţime asupra tabloului, crud şi sordid deopotrivă, aşezat într-un peisaj noptatic, crepuscular, după cum îl defineşte poetul, dar şi nota sarcastică, de umor negru, morbid a finalului de poem, din care aflăm cum aceste capete, „descăpăţânate“, departe de a provoca mila sau compasiunea prin starea lor jalnică, „mişcă uşor din urechi/ încercând să asculte muzica sferelor“.


Printr-un limbaj patetic, sedus, printre altele, de acumularea efectelor catastrofice, şi printr-o tematică expresionistă, legată de „crepusculul umanităţii“, Nichita Danilov înfăţişează în poemele sale din această carte, şi cu precădere în versurile mai degrabă lungi din prima ei secţiune, câteva din suferinţele, tarele şi păcatele omului modern. Oraşul, strada, aglomeraţiile sau pustietăţile urbane îi servesc drept decor. În poemul tocmai comentat, ar fi vorba, cum se înţelege, de degradarea şi de căderea în anonimat a fiinţei umane, multiplicate într-o mulţime de capete fără trup şi într-o mulţime de trupuri fără chip, devenite astfel simple umbre. Într-un alt poem, din secţiunea a treia a volumului (Mulţimea vidă), întâlnim aceeaşi metaforă a anonimatului numeric din ordinea umanităţii, comparat cu picăturile de ploaie, imagine întregită în mod fericit cu viziunea recurentă în culegere a unor „crişti răstigniţi“ ce se detaşează din universul amorf: „Mulţimea de capete/ clipocind pe trotuar/ asemenea unei ploi calde de vară:/ le poţi lua în palmă,/ le poţi strecura printre degete,// te poţi spăla cu ele/ pe mâini sau pe faţă,/ te poţi şterge cu un prosop/ curat ca să vezi chipurile/ unor crişti răstigniţi/ în mijlocul ei, ce aleargă pe stradă/ sau se ascund prin tot felul/ de chioşcuri şi dughene…“ (Capete). În aceeaşi secţiune, în Por­tativ, o ploaie care ia foc transformă mulţime uniformizată a străzii într-o lume de umbre: „Desprind chiş­toacele / de ţigară de pe tavan/ şi le îndes în scrumieră.// Mă apropii de geam,/ privesc trecătorii ce se pe­rindă/ unul după altul prin ploaie/ înveşmântaţi în pe­lerine lungi, albastre…// Deodată ploaia ia foc/ şi întreaga stradă se răsuceşte/ mistuindu-se în aer/ ca un sul de papirus, / de pe care se scurg/ umbrele trecătorilor,/ asemenea unor note muzicale:/ do-re-mi-fa-sol-do,/ do-re-mi-fa-sol…// …Le culeg de pe trotuar/ şi le îndes în geamantan…“. 


Imaginea violentă a „descăpăţânării“ ne urmăreşte şi în poemul Strada („Strada ca un gât retezat“), îmbinată aici, ca şi în alte împrejurări din volum, cu instanţe de sarcasm şi umor. Îşi face apariţia un personaj parodic, apelat la persoana a doua, care ar putea constitui, în viziunea autorului, o reprezentare caricaturală a unei divinităţi moderne: „Şi în mijlocul mulţimii – tu,/ îmbrăcat într-un pardesiu alb,/ lung până-n călcâie, / cu ochelari fumurii pe ochi/ şi pălăria de fetru pe cap,/ stai nemişcat ca un stâlp/ acoperit de afişe şi reclame,/ cu mâinile înfundate în beznă,/ aştepţi ca mulţimea/ să se oprească în loc/ şi să se prosterneze la picioarele tale…//… Însă nimeni/ nu se opreşte, toţi alunecă/ pe lângă tine şi prin tine/ ca şi cum n-ai exista“. Interesant e şi comportamentul personajului-eu, care, sub aparenţele unei ipocrite venerări, dă cu tifla, de fapt, personajului-tu: „…Numai eu,/ ajungând în dreptul tău, îmi scot pălăria/ şi-ţi fac o reverenţă adâncă,/ după care, chicotind,/ mă fac nevăzut/ după primul colţ,/ intrând într-o bodegă…“. Mutilarea insului modern, înjumătăţit între cap şi trup, e dezbătută şi în poemul titular, un soi de alegorie etico-filosofică, prea lungă şi prea puţin convingătoare. Într-un peisaj de vechituri şi deşeuri, căutătorul de gunoaie, îmbrăcat în haine luate de la „second-hand“, oscilează între cunoaşterea intelectuală şi cunoaşterea sensibilă, între Critica raţiunii pure şi Patericul Bisericii. Spiritul ludic îi joacă feste autorului, târându-l în locuri în care nu are motive să-şi facă simţită prezenţa.


În schimb, felul cum este distribuită partitura eului precum şi rolurile pe care le joacă fiinţa poemelor sunt demne de toată atenţia, mai cu seamă că Danilov e mai degrabă un adept al poemului impersonal, prozaic, de tipul scenetei sau povestirii, şi nu a celui direct confesiv. Astfel, în Nunta de câini, personajul-eu se „tâ­răşte“ spre casă, dimineaţa, când se crapă de ziuă, pe străzi complet pustii. Este mahmur şi poartă vioara într-o mână şi arcuşul sub braţ, ca un lăutar ambulant. În peisajul de primăvară, când totul e în floare,  întâlneşte pe drum o „nuntă de câini“, iar animalele, în rut, ascultând de glasul naturii, îi ignoră prezenţa. „Mă simţeam nu ştiu cum/ mai aproape de mine şi de Dumnezeu“, mărturiseşte personajul. Printr-o întâmplare ce ţine mai mult de gustul pentru senzaţional al autorului, câinii sunt omorâţi (nunta, aşadar, se preschimbă în moarte), scăpând cu viaţă doar o căţeluşă care va da naştere la şapte pui. Pentru a-şi întregi semnificaţia, poemul trebuie pus alături de altele. În Străzi, femeile leapădă, pe scări de bloc, „cozi de mătură şi de topor“, ascunzându-se în tomberoane. Apoi aleargă afară ţipând ca nişte bacante. În Manechine, femeile „îşi leapădă pruncii pe fereastra apusului“. Şi ceea ce urmează acestor pruncucideri se încadrează în sfera oribilului şi a inexplicabilului: „Gunoierii de serviciu ai nopţii/ spală trotuarele/ de orice urmă de sânge./ Cu paşi furişaţi,/ îmbrăcat într-un halat alb/ ca într-un linţoliu,/ mă strecor pe lângă manechine,/ în jurul cărora/ se rotesc sufletele/ ca un roi de albine…// … În urma mea,/ luna adună fetuşii/ lepădaţi pe străzi/ şi-i aşează, frumos, în vitrine…“. În poemul precedent, personajul-eu încearcă să devină orb şi surd faţă de evenimentele catastrofice, cumplite ce se petrec în oraş: „Îmi înfundam urechile/ cu dopuri de vată,/ îmi puneam în mişcare/ ştergătoarele de parbriz:/ nu auzeam nici nu vedeam nimic/ din apocalipsa declanşată pe străzi,/ îmi simţeam cerul gurii amar/ ca şi cum ar fi fost acoperit/ de nori întregi de ţipete/ amestecate cu var“. Nu e greu de înregistrat, aşadar, din aceste alăturări, contrapunerea sugestivă pe care o realizează Danilov între sterilitatea universului uman (moartea, apocalipsa) şi fecunditatea celui animal (nunta, naşterea, viaţa).


De altminteri, universul uman s-ar caracteriza, în viziunea autorului, prin substitute, prin falsuri, prin expuneri superficiale. De aici, numeroasele cazuri în care poetul recurge, din nevoia lui fundamentală de antiteză ca figură de stil, la metafora manechinelor, reclamelor, vitrinelor sau afişelor. În poemul care poartă chiar acest titlu (Afişe), întâlnim un eu care înaintează prin întuneric, aproximându-şi drumul cu greu­tate „Inima îmi bate, gata-gata/ să sară din piept./ Călcând pe marginea trotuarului,/ îmi pipăi cu grijă timpanele“. O explicaţie pentru această derută ar putea veni din inexplicabilul însuşi. Altfel spus, cosmosul s-a animalizat, componentele lui, fenomenele, precum lumina, manifestă comportamente de fiară: „Soarele adulmecă oraşul,/ aflat dincolo de orizont./ Luna se caţără pe acoperiş,/ lumina zgârâie burlanele“. Nu e singurul exemplu din volum de metamorfoză, de transgresie de la o ordine la alta, de la un regn la altul. Într-un poem, casele se încalecă precum nişte animale în perioada de împerechere. În altul, un copac „scheaună ca un câine, alergând nebun pe străzile oraşului“.Trecătorii privesc copacul cu „teamă şi oroare“, unii din ei, mai miloşi din fire, aruncându-i chiar şi o bucată de carne.


Constructor şi colecţionar cel mai adesea de ciudăţenii şi de poveşti stranii, fantastice, Nichita Danilov se dovedeşte însă, în clipele de graţie imaginară, un poet remarcabil al metamorfozelor. Aşa se întâmplă în poemul oniric, deopotrivă vag şi puternic, ceţos şi sugestiv, Stâlpi de înatlă tensiune, poem, s-ar zice, al „disperării de a fi“, unde poetul ne convinge, prin forţa verbului, că printre maeştrii săi s-au aflat fără îndoială şi profeţii Vechiului Testament: „Vedeam deschizându-se şi închizându-se guri,/ dar nu auzeam nici un sunet,/ ca şi cum mulţimea aceea de capete/ ar fi fost închisă într-un acvariu/ alături de haita de câini/ care acum i se gudura la picioare.//“, Vedem feţele cum se lărgesc/ sau se subţiază, luând forma unor ciocuri şi râturi,/ apoi alte forme, din ce în ce mai mici,/ mai abstracte, mai greu de perceput:/ vedeam cercuri, triunghiuri, hexagoane, silabe şi sfere/ conţinând alte cercuri, triunghiuri./ hexagoane, silabe şi sfere înscrise în ele,/ iar în interiorul acestora,/ mereu alte figuri şi alte sfere şi tot aşa mai departe,/ potopite de-o lumină sinilie,/ acoperite cu semne ciudate,/ ce semănau cu nişte tăbliţe de lut transparente,/ ce se dizolvau încetul cu încetul/ într-o apă care devenea/ ba roşie, ba verde, ba gălbuie…// …Şi soarele ce se lăsa la orizont,/ se transformase într-un obelisc negru de lumină“.


Lume în care „cerul s-a răsturnat cu susul în jos“ sau în care „din cer se aude un hohot de râs, urmat de apauze“, lumea lui Nichita Danilov este una în care există (de pildă Exodul) şi nu există (de pildă, Căutare) credinţa şi comunicarea cu supranaturalul divin. Este vorba oricum de o lume păcătoasă, de o lume în derivă, trăind în mijlocul sordidului şi durerii, şi ai cărei copii („copii ai sângelui, copii ai nimănui“ -poemul Dureri), înfăşuraţi în scutece de pământ, de beton, de piatră, „scâncesc încet la lună plină“. Există, la Danilov, o cale de mântuire pe care „tânărul frate Daniel“o află întrebându-şi propria umbră. Este cea a ieşirii din lume, a izolării şi golirii de sine: «„Fugi cât mai departe de oameni,/ îndepărtează-te de ei şi de tine însuţi/ ascunde-te în pustiul din tine,/ cât mai adânc“». Există, în acelaşi timp, ca în The Waste Land al lui Eliot, aşteptarea unei ploi, care tot întârzie, a unei ploi „ce se aude picurând prin veacuri“ şi care să fie în stare „să cureţe praful şi murdăria depusă pe lucruri“. Bineînţeles că cea de-a doua cale arată nu numai spre salvare, dar şi spre poezia adevărată, care e în lume.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul