Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Istorie, păpuşi şi păpuşari

        Adrian G. Romila

Romanul Matei Brunul (Polirom, 2011) reprezintă o cotitură remarcabilă în proza lui Lucian Dan Teodorovici. Obişnuiţi la el cu un minimalism fermecător, ironic, cu situaţii „realiste” esenţializate, mascând sub dialogul spontan şi umorul de calitate teme majore, acum avem o proză gravă, încifrată simbolic destul de transparent. Eroul e Matei Bruno, un tânăr pasionat de marionete, pe jumătate italian, care-şi pierde memoria ultimilor zeci de ani din cauza unei căderi de la înălţime, în timp ce, ca deţinut politic în România perioadei 1950, era scos la muncă cu echipele din închisoare. Motivele arestării sunt legate de revenirea sa în ţară, din Italia, după Al Doilea Război, la îndemnul tatălui şi al căzutului în dizgraţie Lucreţiu Pătrăşcanu, care-i promisese protecţie. Pus sub supravegherea tovarăşului Bojin, un securist „prietenos”, şi a Elizei, o informatoare care, mai târziu, va fugi peste graniţă, Matei încearcă nu doar să se adapteze, după eliberare, ci şi să-şi recupereze amintirile „furate” de accident şi ascunse bine în dosarele autorităţilor.


Naraţiunea curge „clasic” la dublu, în ro­man. O parte relatează despre perioada de dinaintea loviturii care provocase pierderea memoriei. Avem aici, prin mutarea lui Matei dintr-un loc în altul, o convingătoare frescă a vieţii în lagărele şi închisorile comuniste româneşti, cu torţionari, deţinuţi, experimente abominabile şi cutume carcerale. În Peninsula, Uranus, la Galaţi sau la Iaşi, eroul cunoaşte camaraderiile de celulă, bătăile acompaniate de acordeon, munca istovitoare şi regimul exterminator al gulagului autohton. Cu stupefiantele treceri de la regimul unor monş­tri umani ca Iosif Lazăr şi Nicolae Maromet, celebri comandanţi de închisori, la cel al unui samaritean de taină ca gardianul Zacornea, pa­sionat şi el de păpuşi. În fond, eliberarea nu e decât trecerea dintr-o închisoare mai mică într-alta mai mare, a tuturor, după un scurt stagiu la Socola, ca bolnav psihic. Cealaltă parte vorbeşte despre existenţa de după expirarea pedepsei personajului, care devine, pentru Securitate, un caz psihic numai bun de supus metodei Makarenko. Însoţit de Vasilache, o marionetă de care e ataşat, personajul lucrează „terapeutic” la teatrul de păpuşi şi pe şantier, se plimbă romantic cu Eliza, primeşte vizitele periodice ale tovarăşului Bojin şi admiră realizările noului regim, dar mai ales face cercetări pe cont propriu pentru a-şi re­face identitatea.


Figura unui erou „sărac cu duhul”, însoţit de marioneta sa şi ţinând predici trecătorilor („Marioneta are suflet. Doar că trebuie să ştii să i-l descoperi. Se găseşte, poate la fel ca şi la oameni, în interior.”), e una creştină, trimiţând evident la dostoievskianul „nebun pentru Hristos”, la „idiotul” pur sau la sfântul rătăcitor. Numai că această figură e proiectată pe fundalul unei istorii absurde, date de mancurtizantul regim totalitar, ceea ce transformă romanul într-o meditaţie sobră la destinul uman zdrobit de maşina infernală a unui timp antiuman. Matei e el însuşi marioneta celor care vor să obţină un prototip artificial, manevrabil, o simplă păpuşă de lemn lipsită de orice libertate de mişcare şi de gândire. Ră­măşiţele de conştiinţă fac, totuşi, ca instrumentele acestei transformări să mai aibă une­ori sclipirea celuilalt tip de adevăr, cel care nu trebuie spus şi arătat, pentru că e profund periculos. Tovarăşul Bojin meditează, la un moment dat: „de aproape doi ani se vedea nevoit să inventeze doar moduri noi de a-l păcăli pe Brun, de a-i introduce în mintea lui, stearpă pe-o perioadă de douăzeci de ani, o altă istorie decât cea reală, de a-l transforma într-un «om nou»”. Încet, încet, realizează că subiectul experimentului nu e, până la urmă, o maşinărie în care schimbi piesele vechi cu altele adaptate noilor condiţii, precum aparatele de radio pe care le colecţionează acasă. El e un om, cu toate ale lui, un om care trebuie ascultat şi căruia trebuie să i se redea bucata de viaţă distrusă dramatic de un sistem diabolic. Atitudinea securistului care-l vizitează pe Matei, aducând de fiecare dată o sticlă de vin şi vorbindu-i despre cuceririle tehnice ale sovieticilor, devine ambiguă, ea evoluează de la o calculată sarcină de serviciu la o afecţiune nemărturisită şi defulată în alcool. La fel, Eliza nu rămâne o simplă colaboratoare şi un interpus al studiului de caz aplicat tânărului care îşi caută o parte din sine. Plănuind să fugă peste graniţă, prin Serbia spre Italia, unde bănuia că vor fi ajutaţi de mama lui Bruno, Eliza vrea să se salveze împreună cu prietenul ei „supravegheat”, dar, după aventura tensionată a ajungerii clandestine la gardul care-i desparte de libertate, acesta alege brusc să ră­mână. Doar Vasilache e aruncat peste gard, iar Eliza dispare cu el spre lumea liberă, lăsându-l pe inofensivul Bruno în seama grănicerilor care tocmai sosieră, cu armele pregătite.


Romanul lui Dan Teodorovici povesteşte simplu, cu largă respiraţie epică şi cu jocul de detalii necesar unui credibil fundal de epocă, ceea ce-l face captivant la lectură. Dar, până la urmă, tuşa definitivă e dată de parabola din centrul acestui decor verosimil: existenţa dramatică a unei fiinţe-marionetă. Pasionat de păpuşile cu sfori, despre care învăţase în Italia şi despre care chiar ţinuse cursuri celor interesaţi, Matei Brunul e el însuşi o păpuşă manevrată de rigorile absurde ale unui sistem politic. Alegerea de-a rămâne în el, în timp ce-l salvează, simbolic, pe Vasilache, îi probează fidelitatea de profet al propriului suflet, în propria-i ţară, pe o aceeaşi scenă. El trebuie să le demonstreze semenilor, cum o mai făcuse în nenumărate rânduri, că o păpuşă are un suflet şi o identitate ascunse, că scena e doar aparentă, că îndărătul ei e o fiinţă adevărată, care se poate salva, dacă e eliberată. Ade­vărul e mereu înăuntru şi e mereu împotriva evidenţelor, inclusiv a celor spuse de unii şi a celor consemnate în documente. „Viaţa-i aia de azi, nu aia din arhive”, îi spune tovarăşul Bojin, într-un moment de sinceritate stimulată de alcool. „Asta m-am gândit eu că trebuie să-ţi spun, înţelegi? Că unu-ţi spune una, altu-ţi spune alta. Dar ce-i acolo – şi arătă cu degetul înspre pieptul Brunului – numa’ tu ştii.” Fără s-o fi cunoscut înainte, remarca securistului e identică celei din meditaţiile lui Matei despre marionete, şi asta îi absolvă, cumva, pe eroii negativi ai acestei frumoase poveşti. Că, adică, nici Bo­jin, nici Eliza nu sunt răi, până la capăt, cu ma­rioneta umană pe care ar trebui s-o mânuiască, după indicaţiile partidului. Deşi nu are nicio obligaţie faţă de Bruno, Eliza nu vrea să plece singură „dincolo”, fără el, iar Bojin, tot mai confuz cu privire la anumite adevăruri, se preface că nu vede planurile de evadare ale celor doi. În ambele cazuri, se-ntâmplă asta pentru că subiectul experimentului le-a trezit compasiunea şi, de ce nu, pentru că le-a deschis ochii. Ei sunt primii convertiţi ai profetului curat la suflet şi lipsit de o bună parte a memoriei, exact de aceea care-i uşurează, într-un fel, existenţa. Şi atunci, cine pe cine mânuieşte, cine a cui marionetă este, până la urmă?


Despre istorie, despre păpuşi şi despre păpuşari, iată ingredientele unui excelent roman al lui Lucian Dan Teodorovici. Din nou, unul care-l confirmă ca prozator.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul