Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

O moarte care dovedeşte ceva

        Horia Gārbea

Debutul lui Emil Mladin nu s-a putut produce decīt după 1989, cīnd autorul avea patruzeci de ani. Tematica şi stilul său erau incompatibile cu regimul anterior revoluţiei. Primele romane s-au succedat īn ritm susţinut: Yesterday (1990), Anno Domini 1989 (1991), Haimanaua (1994), Părintele Mavrodin (1996), Pedeapsa (1997), Champs-Elysees (1998). Prozatorul a primit Premiul Academiei pentru Părintele Mavrodin, dar Haimanaua şi Pedeapsa, care īl preced şi-l urmează, nu sīnt cu nimic mai prejos, formīnd toate trei cheia de boltă a prozei lui Emil Mladin. După acest triptic esenţial, ro­mancierul s-a īndreptat mai hotărīt către teatru, cu trei volume premiate de diferite ins­tanţe (UNITER, ASB, Festivalul Festco), cu piese jucate şi a mai re­ve­nit la proză doar īn două rīnduri, ultima dată, īnsă, īn 2007, cu unul dintre cele mai bune romane ale sale: Obsesia.


Reeditarea acum, īn 2011, a romanului Haimanaua (Editura Ideea Europeană) este un gest necesar care ar trebui continuat cu Părintele Mavrodin şi Pedeapsa. Deşi au atras atenţia īn epocă, ele ar putea fi judecate astăzi mai adīnc şi mai lucid şi mai ales din perspectiva evoluţiei ulterioare a autorului.


Haimanaua este un puternic roman de personaje, de caractere, o poveste simplă cu eroi de mare complexitate. Deşi „aventuroasă”, naraţiunea nu cade niciun moment īn melodramă, textul este atent decupat, cinematografic – una dintre profesiunile autorului a fost aceea de operator TV –, sugerīnd talentul de dramaturg pe care Emil Mladin şi-l va exploata mai tīrziu. Dialogul este rezumativ, precis, caracterizant pentru personaje. Acestea, cum spuneam, se constituie īntr-o galerie variată de tipuri, cea mai numeroasă din cīte a īnfăţişat Emil Mladin īn opera sa şi cea mai creatoare de contraste. Autorul este extrem de inspirat şi de versat mai ales īn īnfăţişarea figurilor īntunecate din lumea interlopă şi din mediile cu educaţie precară. Mulţimea şi diversitatea de tipuri subumane este uimitoare şi-l pune pe Mladin alături de Eugen Barbu din Groapa şi de Marin Preda din Cel mai iubit...


Personajul central, Radu Tristu, şi fratele său de cruce, Mihai, sīnt copii terorizaţi de alţi copii mai mari şi de personalul orfelinatului īn care trăiesc pe la īnceputul anilor ’60. Reprezentarea faunei din orfelinat, a mizeriei materiale şi umane, a sadismului „educatorilor” şi a abuzurilor sexuale īi iese lui Mladin magistral, crudă şi lipsită de patetism, expunere a cinismului absolut, ca la Soljeniţīn.


Īnfiat de nomenclaturistul Costea, procuror general, Radu se adaptează cu greu īn familia acestuia, unde noua sa mamă şi soră īl privesc la īnceput cu ostilitate. El fuge de cīteva ori, dar īşi cucereşte „sora” şi cu ajutorul prietenului Mihai, care īi devine iubit adolescentin acesteia.


Copiii cresc şi scriitorul surprinde foarte fin intrarea lor īn adolescenţă, cu apariţia instinctelor erotice dublată de nesupunere şi revoltă īmpotriva adulţilor.


Radu, acum Costea, trece prin diferite experienţe, cele mai multe traumatizante, īn şcoala cea nouă, īn bande de infractori, īn fabrica unde ajunge pentru că nu intră la facultate şi apoi īn armată. Tatăl adoptiv moare, apoi şi mama adoptivă. Radu Tristu, devenit Radu Costea, nu īşi găseşte locul nici īn lumea de unde a plecat beneficiind aparent de o şansă unică, dar nici īn lumea unde i s-a oferit această şansă. Nu-şi mai găseşte un sens al vieţii nicăieri, e detestat din ambele părţi şi ultima filă a cărţii este un formular „certificat constatator al morţii”, prin care se atestă că personajul, născut īn 1949, moare īn 1973 prin „axfisie mecanică provocată”. Mai exact, „haimanaua” ina­daptabilă īşi pune ştreangul de gīt.


Īn chip rece, comportist, chiar cīnd adoptă, cel mai adesea, persoana I din perspectiva personajului central, Emil Mladin nu trage nicio concluzie, cu atīt mai puţin o morală, a īntīmplărilor expuse. Volumul e, pur şi simplu, un dosar existenţial. Sinuciderea finală a lui Radu Cosma nu e atīt de misterioasă ca a celebrului Anghelache al lui I.L. Caragiale. Totuşi explicaţiile pot fi multiple şi contradictorii. S-ar putea invoca mediul formării lui Radu īn primii şi esenţialii 10-11 ani de viaţă, ca şi cel opulent, dar incomod, constrīngător, al unei familii nomenclaturiste. La fel, pot fi luate īn discuţie imposibilitatea de a rupe cu anturajul de joasă, chiar infamă extracţie, care-l atrage pe protagonist, ori, pur şi simplu, caracterul lui de „rebel fără cauză”, precum şi, de ce nu, soarta nefastă care-l face să rateze ocazie după ocazie. Nu vom şti niciodată sigur dac㠄haimanaua” este un vinovat şi un unic duşman al său sau o victimă, iar īn acest ultim caz, dacă e victima societăţii – sīntem totuşi īntr-un regim totalitar al īnvīrtiţilor şi īn care interlopii īnfloresc sub firma cinică a „eticii şi echităţii” – ori a destinului nefericit care l-ar fi ajuns oriunde.


Deşi īnchis, o dată cu expierea personajului, finalul romanului este unul deschis către interpretări variate pe care, cu abilitate, scriitorul nu le avansează. El, autorul, nu dă prioritate niciuneia dintre posibilele teze, ci se mărgineşte să expună, cu mare credibilitate şi cu talent, faptele nude care se īnnoadă la final precum laţul īn jurul gītului eroului.


Mi se pare, dar e numai una dintre interpretările posibile, că sugestia majoră şi, de fapt, „tema” romanului este aceea a destinului implacabil, a fatalităţii de neocolit care i se trasează, prin īnsăşi naşterea sa din părinţi necunoscuţi. Īncă din momentul acela, cu toa­te īntortocherile ulterioare ale vieţii, sfīrşitul era o decizie parafată.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul