Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

În căutarea „Banului de Aur”

        Ana Dobre

Cu un titlu incitant, Banul de Aur sau Viaţa din opera lui Ştefan Bănulescu, Bogdan Popescu propune, în demersul său critic, o perspectivă originală pentru a pune în evidenţă atât omul, cât şi scriitorul. Ideea sa are în vedere un adevăr: scriitorul scrie şi se scrie în opera sa. Ca-n mitul lui Manole, doar viaţa însufleţeşte opera. A-l căuta pe omul Ştefan Bănulescu, a-i descifra viaţa din viaţa operei echivalează cu o descoperire a destinului prin revelaţia desenului din covor. În timpul vieţii, destinul şi viaţa apar în sumedenie de noduri şi semne. Moartea clarifică desenul, nivelează şi impune desenul clar al destinului.


Din acest unghi, Bogdan Popescu scrie o carte antrenantă, incitantă, aş zice chiar senzaţională, dacă acest cuvânt nu s-ar fi demonetizat. Senzaţională, în sensul lecturii flămânde la care te invită, asemenea lecturilor din adolescenţă. Chiar şi pentru un cititor nefamiliarizat cu literatura lui Ştefan Bănulescu, lectura nu este mai puţin profitabilă. Criticul are propria scriitură şi, stimulat de personalitatea operei pe care o investighează, se descoperă pe sine prin obiectul cercetat. Astfel că în acest critifiction, cum numea Da­niel Cristea-Enache metoda de lucru, atenţia cititorului este dublu solicitată: de obiectul cercetării (Ştefan Bănulescu) şi de subiectul interogativ (Bogdan Popescu), ambele scriituri revelându-se una prin cealaltă.


Criticul are antene speciale pentru a auzi sunetul inefabil al operei bănulesciene, pentru a percepe respiraţia omului în respiraţia cărţilor. El şi-a propus, şi a reuşit, să descopere şi să dezvăluie personalitatea criptică a autorului Cărţii Milionarului şi să o aducă în lumină pentru a descifra sentimentele, trăirile, aşteptările din spatele tăcerii cu care acesta îşi întâmpinase contemporanii. Un fel de vedere de noapte, o vedere laterală nocturnă îndreptată „nu către obiectul propriu-zis al cercetării, ci în imediata lui apropiere”. Bogdan Popescu ţine să demonteze o prejudecată: „...Ştefan Bănulescu părea a fi unul dintre creatorii a căror viaţă nu putea explica, nici măcar în parte, opera. Se arătase tăcut, era o persoană retrasă, ale cărei rare apariţii publice se desfăşurau fără zgomot, îi plăcuse să cultive misterul, se ferise îndelung să vorbească despre existenţa sa”. O introducere în care acel captatio benevolentiae te confiscă în totalitate. Asişti, apoi, la un ceremonial critic în care informaţia, noutatea, ideile originale asigură tensiunea intelectuală a unei argumentări, deopotrivă persuasivă şi încântătoare, o scriitură care stăpâneşte permanent curiozitatea şi bucuria lecturii.


Empatia criticului nu desfide adevărul. În semnele biografiei lui Ştefan Bănulescu, el descifrează un om care „dusese o existenţă provizorie şi-şi asumase o profesie postumă”, fiind, în vremuri tulburi, o mare conştiinţă. O mărturisire a scriitorului clarifică această perspectivă preferată de cercetătorul său: „Dumneata, domnule, ţi-ai ales o profesie postumă. Banul de Aur al existenţei dumitale îl vor descoperi şi negocia alţii, după ce nu vei mai fi, şi ceva din valoarea acestui ban foarte rar, puţin, nu mult, va cădea şi în favoarea memoriei dumitale, când nu vei mai avea nicio posibilitate să constaţi asta şi să poţi simţi şi cheltui mica recompensă. Numai artiştii beneficiază de grozăvia unei astfel de profesii postume, văzute abia după ce pier” (Oglinda de oţel).


Intrând pe teritoriul lumii bănulesciene, cercetând, scotocind, scociorând toate ungherele, Bogdan Popescu schimbă instrumentele criticii care-l pusese pe raftul literaturii şi, astfel, poate pune sub o altă lupă aceste demersuri care-l consacraseră pe Ştefan Bănulescu drept creatorul unor lumi fantastice. El nu polemizează de dragul polemicii. Se străduieşte să identifice vrerea scriitorului, reazemul său permanent: „Acest univers (al copilăriei) se transformase într-un imperiu dispărut. Eu eram un urmaş al acelui univers. Eu trebuia să-l port cu mine. El dacă sfârşise pentru alţii, eu nu aveam dreptul prin sfârşitul meu să-l sfârşesc. Eram prea legat, strânsesem prea mult în mine din această lume, care nu era o lume ireală. Ireală a părut criticilor, care erau crescuţi în plin comunism. Ei nu mai aveau nicio punte de legătură. Criticii fals au socotit că eu sunt un scriitor al lumilor fantastice. Inexact. Lumea asta este foarte realistă. Ceea ce am pus eu pe masă era o lume care a trăit şi trăieşte încă în foarte mulţi oameni. E o memorie istorică a societăţii româneşti, a vieţii spirituale româneşti. Nu este o evaziune în ireal...” (s.n.). Aşadar, lumea ficţiunii bănulesciene „nu este inventată pe de-a-ntregul”, resorturile miraculosului se află chiar în lumea pe care scriitorul a cunoscut-o, pe care şi-a anexat-o, transformând-o în punctul esenţial de reper.


Obsesia lui Ştefan Bănulescu, a luptei dintre realitate şi ficţiune are faţete şi cotloane, un labirint, prin care te poţi rătăci. Pentru a evita rătăcirea, cercetătorul caută firul călăuzitor şi-l află în însăşi predispoziţia locului pentru mister. Făcăieni, locul din Ialomiţa unde s-a născut scriitorul în 1926 (sau 1929), pare el însuşi un loc de poveste. În acest spaţiu, se formează ca om Ştefan Bănulescu. Lumea aceasta îl bombardează cu poveşti şi eresuri, cu evenimentele realului într-o permanentă competiţie. Ideea că ficţiunea influenţează şi modelează realitatea e una dintre alte obsesii ale scriitorului, care-şi are rădăcina în locul copilăriei şi pe care o confruntă, o verifică prin lumea lui Liviu Rebreanu, scriitorul care-l fascinează.


În lumea aceasta, Bogdan Popescu urmăreşte modelele ficţiunii. Lumea reală există, desigur, dar ea este subordonată ficţiunii. Geniul ordonator al scriitorului face ca ficţiunea să fie superioară realului. E o lume pe care a modelat-o după aspiraţiile sale, după ce, efect al unei istorii terorizante, fusese obligat să o părăsească. Întoarcerea în spaţiul real nu a mai fost posibilă. Întoarcerea în ficţiune poartă însemnele personalităţii sale creatoare, ale identităţii sale artistice. Iarna bărbaţilor, Mistreţii erau blânzi, Dropia, Cartea de la Metopolis, Vară şi viscol marchează plecările şi revenirile sale într-un spaţiu evanescent, când real, când ireal, un spaţiu ce-l refuză şi-l cheamă, în acelaşi timp, spaţiu înregistrat în locurile de obârşie la vârsta când „retina e limpede şi neatinsă de oboseală”. Dar aceste esenţiale reveniri într-o profesie postumă sunt evenimentele care-i desenează destinul. Omul şi scriitorul sunt feţe ale aceleiaşi personalităţi, nu scindat ca un Ianus, ci un întreg modelat de misterioase fluide.


Modelul Bănulescu atestă un adevăr: omul îşi poate domina vremea şi vremurile, poate sta deasupra lor dându-le sensul său: „Eu nu am dus războaie cu un sistem care e stupid şi care te nimicea cu o scăpare de unghie. Eu am spus că-mi pot urma drumul meu (...) Eu n-am binevoit să mi le manifest (pasiunile, n.n.), ca să mă distrug, să mi le expun. Eu trebuia să mi le ocrotesc, ca să mi le pot continua”. O profesiune de credinţă echivalentă cu Banul de Aur pe care Bogdan Popescu l-a descoperit şi pe care ni-l propune ca temă de meditaţie.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul