Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Lucidităţi narcotice

        Adela Vlad

Narcoticele sunt un subiect detabuizat în proza românească de azi. Alexandru Vaku­lovski (Pizdeţ), Dragoş Bucurenci (RealK) îşi asumă, la începutul anilor 2000, statutul de nonconformişti sau marginali, depinde de perspectivă, abordând, în romane-confesiune, tema evazionismului prin drog.


În romanul (apărut postum la Casa de Pa­riuri Literare) scris la persoana I a lui George Vasilievici, dependenţa de „viseptol” nu are început sau sfârşit, ea este o religie care îşi află în sine sensul. Cadrul realist e minimal: doi tineri, personajul-narator şi Ela, pleacă în­tr-o vacanţă în Amsterdam, unde întâlnesc un dealer – Străinul – gata să le vândă droguri, prin intermediul cărora se produce accesul într-o realitate paralelă.


Halucinaţiile naratorului se articulează într-o poveste de factură suprarealistă, în care narcoza are rolul unui declanşator epic, constituind o lume perfect coerentă în absurdul ei. Insight-ul asupra fenomenului e cutremurător prin autenticitatea sa: stranietatea asocierilor imagistice, hipertrofierea senzorială sunt, în mod evident, rodul deschiderii, prin narcoză, a porţilor percepţiei. Personajul-narator e un anarhic, un inadaptat care îşi exprimă revolta transformân­du-se într-un Exterminator al întregii omeniri. Munţii de schelete şi de cadavre în putrefacţie sunt metafore ale furiei sale colosale: „Am fost fericit exterminând omenirea. Ucigând rând pe rând sistemele pe care nu le-am înţeles niciodată”. Dependenţa se exprimă prin imagini ale materiei violentate: pământul e pătruns de vârful as­cuţit al picamărului, razele soarelui separă trupurile îndrăgostiţilor „ca lanţul unei drujbe”, curenţii de aer străbat corpul „ca două lame inofensive”, lumina e „ascuţită”.


Lipsită de transcendenţă, omenirea e doar o masă de carne, o materie moale, amorfă, împotriva căreia se direcţionează agresivitatea indusă prin narcoză. Lama, satârul, cuţitul sunt instrumentele prin care se săvârşeşte intruziunea în Celălalt sau în sine: „aveam în faţă un maldăr de oameni întorşi la propriu pe dos. Organele încercau încă să funcţioneze în aer liber. Se auzeau inimi bătând afară”. Materia gelatinoasă a creierului uman şi viermii care colcăie în încăperi par a forma una şi aceeaşi substanţă. Greaţa, angoasa provocată de obiectele percepute supradimensionat provoacă o căutare a spaţiilor obscure şi securizante: „M-am ascuns imediat sub ochelarii de soare şi am rămas acolo până la apus”.


Narcoza favorizează conştiinţa propriei alcătuiri anatomice, intimitatea cu sinele, întocmai ca boala la Blecher: „Fericirea îmi făcea ravagii pe sub piele, îndoindu-mi oasele feţei ca pe nişte fâşii subţiri de cupru”, „Îmi simt muşchii rigizi şi tari, ca şi cum cineva mi-ar fi scos toată carnea de sub piele şi apoi ar fi turnat în ea mortar, care acum se întăreşte cu repeziciune”. Sondarea inconştientului prin drog e sublimată în imagini ale imersiunii: „Sunt nevoit să îmbrac costumul de scafandru şi să dorm iar pe fundul mării”. Când naratorul se judecă pe sine din punctul de vedere al „normalităţii”, chiar sfidând-o, discursul e dezvrăjit: „Degradarea se admira cu bucurie în oglindă. Dependenţa era mândră de sine. Eram acasă”.


Halucinaţiile, fanteziile viseptolice înşelătoare, se construiesc pe tiparul raportului victimă-călău: o făptură lipsită de apărare, fragilă, inocentă e supusă voinţei tiranice a unui torţionar (a se vedea sodomizarea Îngerului Copil de către Colecţionar sau amputarea mâinilor unei bătrâne de către agenţii de pază într-un aeroport). O viziune mecanomorfă, urmuziană asupra umanităţii se distinge în acest roman în care mâinile amputate se montează apoi la loc, de parcă ar fi nişte mecanisme desprinse dintr-un ansamblu.


Teoria amplificărilor senzoriale pe care le produc drogurile e persiflată prin imagini caricaturale. „Drogurile genetice” sunt ultima descoperire în materie de stupefiante şi ele au proprietatea miraculoasă de a face să îţi crească organe în plus, în funcţie de preferinţe: un ochi în plus, un creier în plus sau chiar aripi. Noile „excrescenţe” pe care le dobândeşte la un moment dat naratorul vor cere prezenţa unui instructor de zbor. Sec­venţa în care oa­menii sunt învăţaţi să zboare cu propriile lor aripi e de umor absurd: „Când eşti începător, nu-i bine să zbori printre blocuri”, iar observaţia hâtră coboară metafora zborului din registrul grav şi înalt în care e în mod curent plasată, îm­prospătând-o.


Uneori, efectul halucinaţiilor produce un simbolism prea transparent, ca în secvenţa în care umbra se desparte de trup şi capătă autonomie de acţiune. Dedublarea personalităţii, scindarea interioară sunt teme abordate într-un mod prea străveziu prin simbolul consacrat al umbrei: „Ajunsese o oglindă a viitorului meu imediat în care, deşi mă puteam privi, nu apăream eu, cel carnal, ci ea, păpuşa, acel eu necarnal, acel eu al minţii mele, al sufletului meu”.


În capitolul Instructorul de zbor, naratorul, care tocmai învăţase să zboare cu propriile-i aripi, dialoghează la înălţime, deasupra mării, cu un personaj: Copilul care nu Aterizează niciodată, un copil pe care părinţii îl caută, dar care a decis să nu se mai întoarcă înapoi pe pământ niciodată, pentru că i se interzice să decidă liber când şi dacă are voie să zboare. Analogia dintre acest personaj şi un narcoman este prea la îndemână pentru a fi eludată.


Viseptol poate fi citit ca un fantasy: un erou care se mişcă cu dezinvoltură în cer şi în spaţiile subacvatice, cu puteri demiurgice, extermină lumea pentru a o purifica şi a înfăptui o regeneză. Sau poate fi luat ca un roman absurd şi oniric despre un personaj hăituit, orgolios şi trăind un acut sentiment al sfârşitului, pentru care balcoanele sunt cavouri în aer liber, iar pământul e „un cer subteran cu norii înflorind”.


Viseptol este un poem în proză în care George Vasilievici şi-a scris „psihobiografia”.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul