Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Picnic sub cireşii în floare

        Andrea Hedeş

Smerite la vedere precum o singuratică Sukiya (Ceainărie), haiku-urile lui Mircea Pe­tean înfloresc într-o delicată Linişte redusă la tăcere (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2011): „da – o poezie/ ferită de zgomot/ şi de-n­gâm­fare”. Mircea Petean dă definiţia haiku-ului: „haiku-ul este linişte redusă la tăcere./ Liniş­tea este mundană, tăcerea-metafizică. Tăcerea/ este primordială, liniştea-derivată. Liniş­tea e plină/ de zarva lumii, tăcerea este vuietul din primordii.// Liniştea trece în tăcere şi tăcerea se preschimbă în/ linişte. Trebuie să existe aici ceva din misterul/ dialecticii gol-plin. Trebuie că există aici ceva din/ misterul eternei deveniri: yin-yan”.


Volumul cuprinde Însemnări despre Haiku (meditaţii pe tema haiku-ului) şi Haiku-urile propriu-zise, o antologie ce începe cu Zăpezile (1980) şi se termină, deşi e impropriu spus se termină („mi se întâmplă şi azi să fiu vizitat de câte un haiku”, mărturiseşte poetul), cu Lumină de august (2009). Este o ediţie trilingvă, traducerea în limba franceză aparţinând lui Yvonne şi Mircea Go­ga şi Letiţia Ilea, iar cea în limba engleză, Cristinei Tătaru. Cristi Cheşuţ interpretează metafizic Liniştea redusă la tăcere alegând pentru ilustrarea copertei volumului Cascada lui Hokusai. O cascadă de tăceri...


Însemnările despre haiku sunt poeme-meditaţii în proză, migălos cizelate şi purtând patina vremii, semn că Mircea Petean le-a luat cu sine în multe din lumile sale. Poetul ţine un jurnal, ca odinioară pionierii porniţi în colorarea petelor albe. El cartografiază drumul abrupt, atenţionează asupra abisului ori a potecilor înguste, unele bătătorite, dar ascunse, altele desluşite prin focul propriilor căutări, coagulează un dicţionar explicativ al lumii haiku, un îndrumar pentru neiniţiaţi, în­sem­nări de confesional şi de penitenţă pentru breasla aparte a finilor cunoscători, un mic tratat de filozofie, de poezie şi de religie, nedezminţindu-şi spiritul pedagogic. Deşi reduse ca întindere, Însemnările despre kaiku sunt cheia de boltă a antologiei, lampionul ce aruncă magice lumini asupra acestor poeme care, asemenea smeritei ceainării, „toate au ieşit dintr-o adâncă chibzuială estetică” şi ale căror „amănunte au fost lucrate cu o grijă poate mai mare decât cea cheltuită la ridicarea celor mai bogate palate şi temple”, pentru că ele, haiku-urile, la fel ca sukiya (ceainăria) „cer o neînchipuită grijă şi băgare de seamă” (Okakura Kazuko).  


Mircea Petean tălmăceşte şi se lasă desluşit: „Am folosit haiku-ul ca mijloc, la început, într-un experiment creativ prezentat pe larg în cartea Ocolul lumii în 50 de jocuri creative. A fost o încercare de a-i familiariza pe ucenicii mei cu tehnicile de construcţie poetice, pe de o parte, şi de a le cultiva atenţia, în dublul sens al cuvântului: a fi atenţi la murmurul preajmei, la limbajul secret al lucrurilor, la spectacolul lumii şi a se conecta la respiraţia poemului, pe de altă parte”.


Masaoka Shiki afirma că „haiku este un instantaneu al realităţii înrudit cu fotografia”, în vreme ce R.H. Blith considera că „haiku-ul îşi maschează profunzimea sub un umor specific sau o aparentă simplitate”. Perfect conştient de riscurile unui astfel de exerciţiu de acrobaţie fără plasă, la mare înălţime stilistică, care este crearea de haiku, mai mult, în altă limbă decât cea niponă, Mircea Petean mărturiseşte în Însemnări: „am scris un soi de tanka la începuturile mele poetice, fără să fi ştiut prea multe despre exigenţele speciei. Am continuat, după o primă fază de iniţiere, să scriu haiku în răspăr faţă de reguli. Apoi am început să număr silabele. Ulterior forma mi s-a impus de la sine, o dată cu adâncirea lecturii şi a meditaţiei”, concluzionând astfel: „ignorarea esteticii speciei, ca şi a filozofiei pe care se sprijină (taoism, budism, zen) conferă caducitate oricărei întreprinderi”. Calea poetului spre haiku e undeva între kenji – pauza de respiraţie şi kigo – pauza de respiraţie cosmică. Este acesta chiar locul unde se în-fiinţează cuvintele? Este acesta locul unde poetul devine un oficiant al misterului, un maestru al sugestiei? Iată cum o defineşte: „Sugestie. Tăria de a miza pe forţa de sugestie a unui detaliu, pe fărâma de gest a unui personaj care se retrage imediat în singularitatea sa”. Şi puţine lucruri sunt mai preţuite în tărâmul de la Soare Răsare decât discreţia elegantă şi larg curpinzătoare a sugestiei. Şi dacă „numai în gol se găseşte adevăratul temei al lucrurilor”, conform metaforei lui Lao Zi, „în artă, însemnătatea aceluiaşi principiu e lămurită de valoarea sugestiei. Prin lăsarea a ceva nespus i se dă privitorului (în cazul nostru, cititorului), un mijloc să întregească ideea. În chipul acesta îţi subjugă luarea-aminte o mare capodoperă până când pari că faci parte din ea. Un gol îţi stă înainte în care intri şi-l umpli până la margine cu emoţia ta estetică”, mărturiseşte Okakura Kazuko. Şi, da, haiku-urile lui Mircea Petean, cunosc aceste mângâieri ale sugestiei. Şi mai cunosc atingerea vrăjită a mono no aware, acest patos al lucrurilor, strunele efemerului ce vibrează deja din titlurile capitolelor, iată: Ploi, Zăpezi, Între râuri, Lumină de august –amăgitoare şi amare precum clipa ce trece. Chiar un eveniment binecuvântat cum este venirea pe lume a Dariei, nepoata poetului, duce la meditaţii dulci-amare: „Am avut sentimentul atunci că toată literatura lumii nu înseamnă mare lucru în comparaţie cu miracolul naşterii unei noi fiinţe umane. Drept care m-am lăsat pradă bucuriei şi îngrijorării (...), am arat apele mării, la Celle Ligure, (...) lăsându-mă răsfăţat de lumină. (...) La o lună de zile după aceea, am scris dintr-una într-o singură zi textele din Lumină de august”. Şi, repet, aceste texte, după cum le numeşte poetul, sunt sub semnul nu doar al mono no aware, ci şi, cum altfel, al lui lacrimae rerunt, o teribilă însoţire a spiritului nipon cu cel latin, ce atinge saţietatea într-o transfiguratoare melanholie. Poate din acest motiv, la care se adaugă măiestria atinsă în aceste haiku-uri de maturitate, versurile din Lumină de august sunt dintre cele mai de preţ ale orfevrăriei unui Mircea Petean înnobilat de tăceri şi tristeţi: „piatra colinei-prima/ şi ultima certitudine-/ lumină de vânt”.


Mircea Petean ne invită la un hanami, la un picnic sub cireşii în floare. Haiku-urile sale, sunt nori de petale şi parfum, răsfăţ vaporos de Somei Yoshino, florile mult îndrăgite pentru puritatea lor. Sub tăcerile sale se aşază oaspeţii: „mai mulţi decât Graţiile şi mai puţini decât Muzele”, într-un tărâm al frumuseţii ascunse în care „alegi pentru că ai fost ales”.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul