Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Noi, o jumătate de zeu (fragment)

        Dan Iancu

*
toată noaptea


nu pot dormi1.
e aproape trei noaptea.
să-ţi povestesc ceva din copilărie.
eram mic, atīt de mic īncīt totul era imens şi mergeam la culcare devreme. dormitorul avea un pat cu o ladă pentru aşternuturi şi o tăblie la marginea din dreapta. mai tīrziu a fost reparat, dar nu are vreo importanţă. stăteam īn pat şi-mi imaginam că există un balaur, un zmeu, ceva foarte rău2 dincolo de geamurile lungi ale balconului, care era la camera mea. erau acoperite cu traverse făcute dintr-o pīnză cenuşie cu nişte dungi albastre. două mai late şi două īnguste. īmi īnchipuiam că acel cineva poate vedea īnăuntru, prin pīnză, şi cu cīt puneai mai multe peste sticlă, cu atīt vedea mai bine. parcă intuiam ţoale făcute din resturi de pīnză, lungi şi īnguste, puse la geamuri. şi cu cīt puneai mai multe, cu atīt vedea mai bine.


habar nu am de ce mi-era frică de vederea lui, de acuitatea privirii aceleia, de faptul că pur şi simplu se uita. după un timp mă duceam la bucătărie, unde mama mea călca nişte rufe. albituri parcă. fierul de călcat era unul mai vechi, fost electric, care era pus pe aragaz ca să fie fierbinte. de un gri lucios, uşor, dar foarte uşor, galben-auriu. i-am spus totul de jos, de unde eram eu. ţin minte că totul mi se părea foarte, foarte mare. i-am spus de monstru. a zīmbit sau aşa ţin eu minte. e una din frumoasele amintiri cu mama mea, cu care, cinstit să fiu, nu prea mă potrivesc īn gīndire sau logică sau...


aici se opreşte povestea. nu mai ştiu ce s-a-ntīmplat mai departe şi nu ştiu cum m-a liniştit. scena o văd din afară cumva, dar şi cu ochii aceia. purtam un soi de pijama din ceva albastru şi subţire ca o rochiţă. aveam părul cīrlionţat ca acum. ce să-ţi mai spun?


*


īntre două zile


...iar dac-ai să vii3, te voi aştepta īn umbra unei voci apretate cu grijă, multă grijă, cu unghiile tăiate4 īn carnea uscată5 de dorul petalelor trandafirii niciodată văzute. asta dacă ai să-mi vii6.
*


vineri dis-de-dimineaţă. scrisoare netrimisă.


plecarea ta de ieri sau alaltăieri, nu mai ţin minte precis, avea īn ea un soi de neputinţă, ca atunci cīnd scrii şi vezi că vorbele se lăbărţează pe foaie umplīnd doar. uneori ai impresia că ai spus ceva esenţial, cīnd de fapt ai īnsăilat cerşeli, lăcrămaţii sau simple banalităţi sentimentale. te prinzi după adjectiviada ce scufundă substantivele sau umflă notele false din metaforele aparent īndrăzneţe. oricine e tentat să creadă că precizia e o descriere extensivă şi bine īmpodobită.


meşteşugul de care-ţi vorbeam deunăzi, cīnd ţi-am dat cele două cărţi să le citeşti, ţine de ascunderea cuvintelor perfecte. alergi să pui ceva din idee. niciodată īntregul. doar o parte o pui la vedere, pentru că, pe măsură ce-ţi īnşiri măruntaiele pe marmura măcelarului, īncepi să uiţi. īn locul lor aşezi obiecte de plastic, care vor ţine locul ocupat pentru o acordare perfectă. (eu te uit cu fiecare bucată de piele īntrevăzută, dorită şi lăsată pentru o ocazie mai bună. aşa mă uit după curul tău, printre gene, cu capul nu prea īntors. e frica de a nu te sfīşia cumva... petale trandafirii... mă rog, imagini banale. oricum nu am gustat din tine ca să-mi atīrn plecarea ta crucifix la răsărit, deşi...)


spui că nu mai treci peste textul scris, că nu poţi schimba o iotă, că... nu ştiu dacă e bine. poate e perfect. pentru mine e esenţial să citesc cu voce tare. nu scrisorile pe care le torn aşa īmi cum vin şi le las dracului că obosesc. dar dacă vor rămāne cu mine, le voi corecta şi pe ele precum cea de faţă. mă uit pe textele trimise la plecare şi cumva nu le-aş lăsa altcuiva. nu trimit ciorne, poate pseudociorne. nimic fără să mă mai cuprind o dată.


īţi ataşez nişte corecturi ce le cred necesare, nu la textul meu, ci la primul tău text. cuvintele īmprăştie pīnă la urmă ţinta, de fapt o spulberă. tragi īntr-un punct, care se măreşte, cuprinzīnd din ce īn ce mai multe, altele, şi apoi totul gīlgīie... te īntorc din drum, te presează, te īnvăluie. fac din tine un neica nimeni. nasol. vorbeam deunăzi, ştii, cīnd mă holbam la mīna-ţi prelungă, că scriu īn două timpuri: īnvolburarea şi precizia. īntre timp m-am facut că ghicesc, ca să-ţi simt pielea răcoroasă de vară, şi nu ţi-am mai povestit şi de ce. poate mai īncolo şi, oricum, reţetele nu-s bune de niciun fel.


am un singur amendament la a nu spune. ar trebui să fii fericit sau convins de starea finalului. nu aş zice să părăseşti sau să crezi că ai terminat. nu ai cum. vei găsi că un cerc nu e vreodată perfect, ci doar o aproximare a unei formule. scrisul, pīnă la urmă, rămīne aproape de ce vrei tu. nu cred īn īnchiderea, altfel decīt voită, a unei opere (ce bine că recitesc şi-mi văd prostiile!) şi cu cīt mai mare, cu atīt mai aproximativă. renunţi pentru a īncepe ceva mai aproape de ideea de frumos a momentului.


nu ştiu dacă, pīnă la urmă, spunem altceva. nu e ca īn dictonul că nimic nu-i nou sub soare. va fi ca-n acea minimă schimbare prin care suntem asemănători cu chipul şi asemănarea unei prezenţe infinite. ştiu că te intristez.
eu, tot eu


1sparg geamuri vechi ce mi te-arată plimbīndu-te pe strada din faţa blocului, privindu-le, strigīndu-mă (cam multe gerunzii). au mulţi ani de stat īn ramele coşcovite de soare. de pe timpul cīnd am īnceput să te caut printre obiceiuri, sfaturi sau amante diluviene. m-am săturat să ţīşnesc la fiece foşnet crezīnd că eşti īn faţa uşii ştergīndu-ţi pantofii eleganţi, cu tocuri lungi, de drumurile dintre noi.


2voioasă, lama arunca lumină-n apusul oranj, despicīnd fibrele surprinse ale cărnii. doar sīngele ce ţīşnea precum arteziana din patio, doar el răspundea gīlgīind bucurie. restul (scrīşnitul din dinţi, ţipătul confundat cu mīngīierea, groaza din privirile spectatorilor, picioarele ei superbe ca umbrele prelungi ale morţii, ploaia de bileţele cu mirări, desfăşurări şi efecte, concluziile aiurea, īntrebările nepuse, desfăcutul torsului cu foarfeca de tablă, plicurile elegante cu invitaţii la nuntă, picioarele lui de lemn transpirate, clipele unor ani şi tăvălugul amintirilor īnsisificīndu-l) erau doar decor.


3cīnd nu răspunzi, ceară se pune pe ochi, pleoapele alunecīnd peste priveliştea tulbure ca un alcool turnat īn mersul atīt de tăios al tăcerii.


4limpedele se trece īn lumină cum īmi trec eu coapsa zilei peste imaginea ta desfăcută peste toate cele, īn rugă şi bucurie şi sīngerare. buzele-mi atingīndu-te, tu revărsīndu-te-n miroazne şi zīmbete ca o piaţă de fructe. rodie şi pepene galben, lămīi, ardei iuţi, roşii şi măsline grase, cireşe precum amintirile-mi despre noi. da, despre noi doi, precum o felie de piersică lăsată la soare.


plimbări prin dorinţe.
5tocurile ei săpau tranşee prin mulţimea de pe peronul metroului. cracii ei nefiresc de mătăsoşi rupeau plasele ce ţīşneau din privirile astringente. īn urma ei, o dīră de bale ca nişte movile de zăpadă cleioasă.


6am capul greu cu tine, cu zīmbetul īnclinat al unor vieţi uşor pierdute. cum să-mi īngrop foamea de miezul coapselor tale, de arsura mīinii mele, de cuvintele care-mi sfărīmă fiecare zi?

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul